La 23 august 1944 regele Mihai şi-a trădat proprii soldaţi şi poporul său

„În tratativele care se duceau pentru încheierea armistițiului, lunile iulie și august au însemnat o perioada de stagnare atât la Stockholm cât și la Cairo. La Stockholm nu s-a mai căutat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s-au înregistrat doar telegramele lui Iuliu Maniu prin care cerea un răspuns din partea occidentalilor. Cuvântarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscută nu numai de ministrul Nanu, ci și de cei doi delegați români de la Cairo. Dacă Nanu a reacționat imediat printr-o scrisoare lămuritoare adresată ministrului afacerilor străine de la București, delegații de la Cairo n-au făcut nimic. Nici cel puțin nu l-au înștiințat pe Maniu sau pe rege despre declarația categoria a primului ministru britanic, declarație care nu mai lasă nici o îndoială că occidentalii ii trimeteau să trateze cu rușii, adică calea tratativelor de la Stockholm. Așa se explică că Maniu a mai dat încă o telegramă la 7 August la Cairo – deci la cinci zile după discursul lui Churchill – prin care cerea un răspuns urgent din partea aliaților.

La 18 August, văzând că nu mai primese nici o indicație de la reprezentanții celor trei puteri aliate, delegații de la Cairo au dat o telegramă regelui și lui Maniu, prin care le propunea să înceteze unilateral rasboiul, pentru că rușii nu vroiau să semneze un armistițiu, ci preferau să între învingători la BucureștI. La 20 August, începând marea ofensivă rusă de pe frontul românesc, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți șefi ai opoziției, împreună cu generalii cari făceau parte din complotul în contra mareșalului, au luat toate măsurile pentru anunțarea ieșirii României din alianța cu Germania pentru 26 August. Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicând că opoziția, în strâns contact cu regele, vrea să încheie tratativele și cerea să se trimită, cât mai curând posibil în România trupele aero-purtate.

Cum la 20 August nu se putea ști dacă ofensivă rușilor va reuși să, rupă frontul germano-român așa fel încât să oblige aparerea la o retragere adâncă, Maniu s’a adresat aliaților din occident să trimită la București trupe, că să-l poată înlătura pe Antonescu. Una din condițiile puse de rege și de blocul opozitionist -ofensivă puternică rusă era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate. Când s-a ales dată de 26 August pentru ieșirea României din alianța cu Germania, s-a avut desigur în vedere tirnpul necesar sosirii acestor trupe.

În seară de 22 August, Maniu și Mihalache au avut o întrevedere cu mareșalul Antonescu îndată după întoarcerea acestuia de pe front. În legătură cu operațiile în curs, s-au discutat posibilitățile încheierii unui armistițiu. Mareșalul a declarat că nu poate încheia un armistițiu. A două zi dimineață – la 23 August – a fost vizitat de Gh. Brătianu care, în numele partidelor național-țărănesc și liberal, a încercat să-l convingă pe Antonescu să facă un armistițiu. Aceste partide s-au declarat prin șefii lor, gata să ofere tot sprijinul lor politic. Cum de asta dată mareșalul s-a arătat înclinat să încheie un armistițiu, Maniu a comunicat această Regelui și s-a hotărât o audiență a lui Antonescu pentru după amiază acelei zile. După Gh. Brătianu, mareșalul l-a văzut pe ministrul german Clodius (căruia i-a explicat necesitatea în care se găsea România de a înceta răsboiul în contra Rusiei. El vroia că guvernul german să fie informat de schimbarea foarte gravă pe care România era obligată să o facă ieșind din alianța cu Germania.

Tot în dimineață de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Această ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kolontay, și dacă Moscova menținea condițiile admise la 29 Mai și 2 Iunie, să, se aleagă locul și dată începerii negocierilor. Mareșalul Antonescu era gata să se retragă, dacă se va consideră acest act că o necesitate pentru a favoriza condiții mai bune și va da mâna liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistițiul. Când curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea târziu. Deci mareșalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistițiu în seară de 22 August, după ce-a văzut pe cei doi șefi ai partidului național-țărănesc și probabil, în raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii. Dar acest armisitiu era în funcție de menținerea condițiilor deja acceptate de Rusia și cari erau:
1. Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României. În cazul că guvernul german refuză să-și retragă trupele, armata română va lupta alături de armatele ruse în contra trupelor germane, pentru a le sili să iasă din România.
2. Valoarea despăgubirilor de rasboiu să fie fixată în raport de greutățile financiare ale României și de situația ei economică.
3. Să se respecte o zone liberă în care guvernul român să funcționeze nestânjenit de trupe străine.

Pe de altă parte, Mareșalul hotărâse de acord cu comandantul forțelor germano-române din România, să opună o nouă rezistență pe linia Carpații Moldovei, poziția fortificată, Focșani-Nămoloasa-Galați, Dunărea până la mare. Așa dar luase măsuri pentru continuarea rasboiului și oprirea inmicului pe teatrul românesc de operațîi, în cazul că Rusia n’ar mai fi fost dispusă, să trateze armistițiul pe baza condițiilor deja cunoscute. Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire și o întârziere de câteva luni pe această nouă linie – pe care rușii o prevedeau n’ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpații înainte de venirea iernii. De aceia Antonescu se putea aștepta ca rușii să accepte să semneze un armistițiu convenabil pentru România. Prin lovitura de la 23 August, această posibilitate – singura care ar fi putut evita instalarea stăpânirii rusești în România a fost distrusă. În timp ce mareșalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României căutând calea unui armistițiu prin care ni s-ar fi respectat independența,

Regele Mihai, informat că a două zi, la 24 August, Mareșalul intenționa să plece din nou pe front, a decis să dea lovitură de stat chiar în ziua de 23 August. În audiență din după amiază acelei zile, mareșalul Antonescu însoțit de M. Antonescu a expus regelui situația operațiilor pe front și a arătat că este necesar să se încheie cât mai curând un armistițiu. I-a reamintit condillile deja acceptate de guvernul rus, l-a informat despre dispozițiile date pentru reluarea discuțiilor de la Stockholm și despre comunicarea făcută guvernului german prin ministrul Clodius. El consideră că dacă trupele germane au libertatea să se retragă în ordine în timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înștiințat că să-și ia măsurile pentru aplicarea acestei condițîi, bine înțeles cunoscând și partea cealaltă prin care România era datoare și intervină cu armele, în cazul că Germania ar fi refuzat să-și retragă trupele.

Regele Mihai n-a luat în considerație explicațiile Mareșalului. După ce s-a consultat cu oamenii lui de încredere aflați într’o camera alturata, i-a adus la cunoștință că guvernul lui este concediat și a dat ordin să fie arestat pe loc și închis în palatul regal, împreună cu Mihai Antonescu. Imediat au mai fost arestați generalul Pantazi – ministrul de răsboiu, și generalul Vasiliu – ministrul de interne.

Această audiență reprezintă momentul crucial al istoriei răsboiului nostru cu Rusia. Aici s-a frânt încordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să-și salveze independența luptând în contra Rusiei și s’a trecut total de cealaltă parte alături de ruși, fără nici un fel de garanție scrisă nici din partea acestora, nici din aceia a aliaților lor occidentali. Din nefericire nici unul din participanții la această audiență n-a scris nimic asupra felului cum s-a desfășurat, așa că există mai multe versiunii […]”[1].

Adresându-se unei autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă caracteriza astfel actul regal de la 23 August 1944:

„Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata Franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii […] De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său.

Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi „învăţăcei de vrăjitor” care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară: şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”[2].

General Platon Chirnoagă

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5004-la-23-august-1944-regele-mihai-si-a-tradat-proprii-soldati-si-poporul-sau.html

Notă : Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat în ambele războaie mondiale.

––––––––––––-
[1] Fragment din lucrarea General Platon Chirnoagă, „Istoria politicã și militară a răsboiului României contra Rusiei sovietice”, Madrid, Editura Carpaţii, Tr. Popescu, 1986 (s-a păstrat formularea originală).
[2] Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87.