Răstignit pentru Basarabia
În memoria unchiului meu, Alexandru Ion Moraru
Aşa s-a întâmplat, că soarta acestui poet necunoscut a fost tragică, de altfel ca la mulţi alţi oameni de creaţie mai mult sau mai puţin cunoscuţi. În cazul concret, de vină este sistemul totalitar bolşevic şi oameni care au fost servitori blazonului cu secera şi ciocanul. Milioane de oameni au avut de suferit de la aceste două scule încrucişate pe chipurile militarilor sovietici. Cu aceste însemne diabolice au venit în 1940 şi ne-au convins, că patria noastră nu e România; cu aceste scule pe «uşancă» i-au însoţit cu arma din spate pe băştinaşi până au umplut gulagurile Siberiei cu noi şi alţii ca noi din celelalte zone ocupate: Letonia, Lituania, Estonia, etc.; cu aceste scule au curăţat Basarabia (RSSM) de pâine, organizând foamea şi canibalismul din 1947, şi tot aşa mai departe: valorificarea ţelinei, BAM-ul, războiul din Afganistan, lichidarea avariei de la Centrala atomoelectrică de la Cernobâl, războiul cu cazacii şi alte lichele veniţi la Nistru în 1992…
În procesul de studiere a subiectului în Arhiva Naţională a Republicii Moldova au fost depistate un şir întreg de documente noi, care completează esenţial şi chiar modifică unele informaţii, în urma cărora apare o ipoteză, care are ca acoperire un document din fondul arhivistic „Punctul de triere şi control al NKVD-ului 1944-1947 din RSSM”.
Dar s-o luăm de la bun început. Alexandru Ion Moraru s-a născut în anul 1915 în satul Ustia, Criuleni într-o familie de intelectuali, şi tatăl – Ion Moraru şi mama – Dina Moraru erau învăţători la şcoala primară din localitate. Alexandru a fost primul şi ultimul copil în această componenţă a familiei. Tatăl său a fost un om cărturar, cunoştea bine, pe lângă română, rusa şi franceza. Era printre puţinii din zonă, care, fiind abonat, primea o sumedenie de ziare şi reviste, a fost câţiva ani şi directorul şcolii nominalizate. Era un bun gospodar şi de părerea lui ţinea cont întregul sat.
Aşezarea geografică a satului Ustia este foarte pitorească, localitatea este situată pe malul a două râuri: Răut şi Nistru. Satul era inundat de verdeaţa pomilor fructiferi, arborilor decorativi şi a viilor. Probabil că, toate acestea i-au servit tânărului Alexandru izvor de inspiraţie.
Cu regret, nenorocirile acestui om au început din copilărie când după o boală i-a murit mama. Cine a avut asemenea pierderi, poate să înţeleagă ce înseamnă moartea mamei pentru un copil. Peste 2-3 ani tatăl său Ion Alexandru Moraru s-a căsătorit cu o învăţătoare din satul Jevreni, Criuleni, Parascovia Tatarovici, fiica diaconului de la biserica din localitate Teodor Anton Tatarovici, care la sfârşitul secolului XIX din banii proprii, în casa proprie a deschis prima şcoală în sat.
Viaţa continuă. După terminarea şcolii primare din satul Ustia, Alexandru Ion Moraru a plecat la studii la Chişinău. După ce a absolvit Şcoala normală din Chişinău este repartizat la lucru în calitate de învăţător în comuna Tabăra judeţul Orhei, iar peste un an revine în satul natal în aceeaşi funcţie.
Între timp familia lui Ion Moraru s-a mărit. În 1925 s-a născut Valeriu, în 1927 – Maria şi în 1930 – Nicolae.
Cînd fraţii mai mici au crescut, Alexandru îi lua cu el la pescuit. Cu atât mai mult că Răutul era la 20 de metri de casa părintească, iar Nistru – la vreo patru sute de metri. Tot el i-a învăţat pe toţi să înoate. Era un înotător excelent, admira frumuseţea Nistrului, râu căruia i-a dedicat şi o poezie cu acelaşi titlu şi chiar pseudonimul literar al lui Alexandru Moraru a fost A. Delanistru.
Un exemplu bun pentru Alexandru era tatăl său, care era un om activ în societate: a deschis prima cooperativă, a întemeiat căminul cultural din satul Ustia; s-a implicat şi în viaţa politică cu toată sinceritatea, fiind membru al Partidului Naţional-Ţărănesc din România. Este cazul să menţionez, că era printre puţinii gospodari din zonă care avea un aparat de radio, fiind astfel la curent cu noutăţile lansate pe calea undelor.
În ultimii ani, Ion Alexandru Moraru abandonase pedagogia şi se ocupa mai intensiv de politică şi agricultură, fiind proprietar funciar.
După serviciul militar, Alexandru se întoarce din Vechiul Regat la baştină, unde îşi continuă activitatea pedagogică şi literară. Publică în ajunul celui de-al doilea război mondial poezii în revista „Speranţa”. Referitor la această revistă, „Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990”, autor I. Hangiu, apărut în 1996 la Bucureşti, ne comunică: „Speranţa” – organ al Asociaţiei Corpului Didactic Primar din oraşul şi judeţul Orhei. A apărut la Orhei lunar (1 aprilie 1935 – februarie 1940), sub conducerea unui comitet de redacţie. Revista îşi propune să vină în sprijinul învăţătorilor prin materiale adecvate (articole, cronici, note, poezii, recenzii etc.) / fila 449/. Aceste poezii ne conving că autorul lor era un bun creştin şi un bun român.
Vestea, că în viitorul cel mai apropiat, România va ceda URSS Basarabia l-a găsit pe Alexandru într-o unitate militară de la periferiile Bucureştilor, unde se afla la concentrare. El abandonează unitatea şi agăţat sub un vagon de tren ajunge la Iaşi, apoi, după multe peripeţii, trece Prutul şi vine la baştină. Aici se include din nou în activitatea pedagogică şi de creaţie.
Marele calvar a început odată cu venirea ruşilor la 28 iunie 1940. Valorile sunt înlocuite cu nonvalori, într-un cuvânt „cto bâl nichem – tot stal vsem!” (cine a fost un nimic a devenit mare!). Dar cea mai neagră zi din istoria familiei Moraru a fost ziua cu numărul necuratului – 13 iunie 1941.
În toiul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, situată chiar pe malul Răutului, au intrat câţiva militari, printre care şi şeful NKVD-ului din Criuleni Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni tov. Litvinenco şi un soldat cu o steluţă cu secera şi ciocanul pe chipiu. Îi însoţeau doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD-ului tov. Pavlenco a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat, în timp de 15 minute toţi ai casei, să se îmbrace, să strângă obiectele de prima necesitate şi să urce în căruţă fiindcă sunt arestaţi.
Când se luminase de-a binelea, cei cinci „duşmani ai poporului”, Nicolae de 9 ani, Maria – de 11 ani, Valeriu – 14 ani (tatăl meu – Al.M.) şi Alexandru, cel care este subiectul acestui material – de 26 ani, împreună cu tatăl lor erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău.
În drum spre destinaţia, copiii familiilor deportate au fost separaţi într-un vagon, agăţat la „coada” trenului. Ajuns în oraşul Sverdlovsk, transportul şi-a urmat calea fără ultimul vagon…
În fondul arhivistic „Prefectura judeţului Orhei”, în inventarul 1, dosarul 3105 depozitat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în listele locuitorilor satului Ustia din 1941, la numărul 473 este înscris Moraru Ion , capul familiei, căsătorit, deportat în URSS în 1941 împreună cu copiii Alexandru, Valerian, Maria, Nicolae.
Ce s-a întâmplat cu tatăl lui Alexandru la Sverdlovsk am aflat numai în 1994 într-o adeverinţă eliberată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, precum că, potrivit hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, a fost împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.
Dar să revenim în 1941. Trenul îşi urma drumul. Supraîncărcat, arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniţi şi-au dat sufletul chiar în tren. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni (Siberia). Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui, etc. Ziua de muncă dura până la 17 ore. Pentru a întreţine familia, Alexandru şi Valeriu pescuiau peşte pentru front.
În luna noiembrie 1947 din Siberia s-au întors numai Valeriu, Nicolae şi Maria. Au fost deportaţi cinci, dar s-au întors numai trei… De fapt, fără milioanele de victime aduse la râşniţa totalitară nici n-ar fi putut exista caracatiţa roşie. La Ustia ei au aflat că nu mai au unde locui, deoarece casa părintească a fost confiscată de imperiul sovietic. Satul era plin de sărăcie şi foame, şi cui îi trebuie să aibă neplăceri cu autorităţile bolşevice oploşind în casa sa copiii „duşmanului poporului”?
Unchiul şi tizul meu, Alexandru Ion Moraru, conform informaţiilor oficiale s-ar fi înecat în condiţii extrem de enigmatice în râul siberian Obi, prinzând peşte pentru front. Dar, lucrând în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, am găsit un document, care mă face să cred o altă ipoteză, şi anume, că ar fi fugit din Siberia (singur sau cu cineva) şi s-ar fi întors în Basarabia la Chişinău, unde a nimerit (sau a fost prins fără acte) la Punctul de triere (Proverocino-filitraţionâi punct NKVD). Numele Moraru Alexandru Ion apare în listele celor care s-au aflat aici şi au primit provizii. În dreptul său, însă, lipseşte inscripţia „vâdano”. Având în vedere, că pentru a primi provizii persoana aflată în punctul de triere trebuia să aibă asupra sa un document de identificare, îndrăznesc să cred că Moraru Alexandru Ion nu deţinea un asemenea document fiindcă era fugar. Dacă presupunerile mele sunt corecte, drumul vieţii unchiului Alexandru s-a sfârşit aici, în Basarabia, acasă. Probabil că a fost luat de nkvd-işti, care-i cunoşteau bine dosarul, fiind şi ofiţer al Armatei Române şi împuşcat sau aruncat de viu în groapa de var, o metodă foarte des aplicată de bolşevici în Basarabia. Poate că greşesc şi e doar o coincidenţă amară, iar persoana inclusă în listele punctului de triere Chişinău este un alt Alexandru. Dar, inexplicabil, caut prin oraş nepusa-i cruce.
Cu regret, nu s-a păstrat nici un manuscris al poetului Alexandru Moraru.
Au rămas numai poeziile publicate în revista „Speranţa” şi fotografia pe care le pun la dispoziţia cititorului.
Alexandru Valeriu MORARU, istoric, şef secţie a Arhivei Naţionale a RM
SURSA: ziarul „Glasul naţiunii”(Chişinău) 24 octombrie 2002
Poezia Nistrul de Alexandru Ion Moraru
N i s t r u l
Molatec îşi leagă Nistrul solzii de apă verzuie,
Ţesută cu fire din soare.
Oglindă în culmi de reflexe şi-adânci de urmare,
În care s-afundă şi moare.
Orice privire ar vrea să se-ncuie
În valea lichidă-a tăcerilor sumbre.
E-o vrajă ascunsă sub unda domoală şi rece,
Ce cheamă duios spre adâncuri,
Cu soarele de vis în foşnetul apei la maluri,
Să te ducă pe drumuri lucii, să te-nece
În strevezii necuprinsuri, etern să te bucuri
De jocul demonic al frumoaselor valuri.
Grozav şi sălbatec a Nistru pe timp de furtună,
Când urlă adâncul din ape
Şi-ncepe să fiarbă o vale de plângeri şi geme
Şi-n clocot în maluri să sape,
Să spumege-n valuri de plumb furie nebună,
Ca-n iadul adâncului negru şi plin de blesteme.
Talazuri enorme se-nalţă în coame crestate
Şi-n răget năprasnic de fiară,
Se ciocnesc, se desfac şi-şi scuipă veninul
Şi-aruncă în sus, se coboară
Şi-ţi pare că vezi printre unde fiinţe ’necate,
Ce plâng şi-şi blestemă destinul.
Alexandru MORARU
U r a r e
De Anul nou 1938
Sănătate, sănătate Chiote şi veselii
Visuri şi dreptate; S ’avem în podgorii!
Snop de busuioc, La ureche clopoţei,
Ani mulţi cu noroc. S ’auzim flăcăi! Hăi!..
Ţara să ’nflorească Ungurii, Arpazi şireţi
În linişte cerească, Lifte rele, hărpăreţi,
Şi ’n veci trăiască! Să ’nţeleagă acum,
Carol II o cârmuiască! Că prin foc şi scrum,
Cu mâna Sa regească, Românul va lupta,
Şi ca lumina din cer, Şi din mândra, ţara sa
Ne fie marele Străjer! Nici o brazdă nu va da!
La ureche clopoţei La ureche clopoţei
Îndemnaţi flăcăi! Hăi!.. Nu vom da flăcăi! Hăi!
Pe câmpie până la brâu, Veneticii, cruzi strigoi,
Aur crească, spic de grâu; Ce ne apasă în nevoi,
Şi mândra ciocârlie Să se spele dela noi;
În haină pământie, Căci prea ne-am săturat
Pe strune de soare Atât amar de îndurat!
Intindă cântare! Minciuna şi hoţia
Bălăoare păstoriţe Să-şi ia pălăria,
Cu de aur cosiţe, S’o şteargă ’n zare,
Cu ochi de cicoare Şi de n’or găsi aşezare
Şi doruri arzătoare, Este loc în mare!
Prin văi, prin pripoare La ureche clopoţei,
Pască turme de mioare! Din bici pocniţi flăcăi! Hăi!
Al. DELANISTRU
P O V E S T E
Pentru copiii ţării mele.
Odată, o furnică
Strângătoare, hărnicică,
Ducea o străchinică
Plină cu fripturică;
Pomană, vrând să facă
Cu o babă săracă.
Şi acum meargă încet
Cu străchinica la piept,
Înainte-i hop – răsare,
Titirez de arătare;
Un greer nărăvaş,
Hoţoman şi buclucaş –
Fripturica să-i fure
S’o mânce ’n pădure.
Atunci vioi, din sbor,
Un graur călător,
Pe pământ se lasă
Şi nici mai întreabă;
Din ochi cât ai clipi
Cioc, cioc mi-l înghiţi.
Furnica-i mulţumi
Şi ’n drumul ei porni;
La babă când ajunse,
Întâmplarea-i spuse,
Şi baba, greu oftă,
Pe frunte o sărută,
Apoi aşa cuvântă:
„Pe acel ce rău vroieşte
Dumnezeu îl pedepseşte!”
Pseudonimul unchiului meu, Alexandru Moraru era Al. Delanistru, adică Alexandru de la Nistru, satul Ustia situat pe malul Nistrului şi a Răutului.
(revista „Speranţa”, Nr.1, 1939)
A R H I V U S 