Alexandru Moraru – „Adevărul despre Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”

Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist din Chișinău (azi Republica Moldova), editor, autor și coautor a mai multe volume de carte istorică, culegeri de documente de arhivă etc. În anul 2014 a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – filiala Chișinău. Două din cărțile domniei sale – „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente” (în colaborare) și „Basarabia antisovietică”, – au apărut de sub tipar în anii 2008-2009, în cadrul colecției „Români în istoria universală (vol. 128 și 145), la Casa Editorială „Demiurg” din Iași, cărțile fiind prefațate de marele istoric și om politic Gheorghe Buzatu. Apoi au urmat alte volume, editate la Chișinău. Colaborarea cu profesorul Gheorghe Buzatu a adus roade excepționale.

Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu i-a solicitat un subiect documentar pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” semnat de un grup de editori condus de savantul Gh. Buzatu și elaborate (volumele) în cadrul Muzeului Vrancea. Deși Alexandru Moraru lucra de mai mult timp la tema „Scrisori către Mareșal”, profesorului Gh. Buzatu i-a plăcut subiectul și l-a rugat să-i trimită 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o introducere la aceste documente. Alexandru Moraru a făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse documentele solicitate, cu introducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la Editura „Demiurg” din Iași, în anul 2010, (vezi lucrarea nominalizată, volumul II pag.173-184).

În introducere, între altele, profesorul Gh. Buzatu scria: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație, ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de « cei mici » Mareșalului Ion Antonescu,  Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu «Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii»”[1]. De asemenea, nu demult el [Alexandru Moraru – n.n.A.P.] a publicat la Iași volumele: « Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente » (în colaborare)[2] și « Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al « justiției» staliniste »[3] pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – « Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I[4].

Majoritatea cărților scrise și editate de Al. Moraru au fost menționate cu premii și Diplome de Excelență în cadrul Salonului Internațional de Carte și a Festivalului Național al Cărții și Lecturii. Două din aceste volume: „Basarabia: scrisori către Mareșal” (2014) și „Basarabia Mareșalului Antonescu” (2015) au intrat în lista celor 10 cărți, cele mai citite cărți din anii respectivi, prima s-a plasat pe locul 8, iar a doua pe locul 4 din zece.

Este cazul să menționăm, că volumele editorului „Garda de Fier în Basarabia. Documente” (în colaborare cu enciclopedistul și publicistul Benedict Ciubotaru, 2011) și „În labirintul documentelor secrete” (2017) au fost înalt apreciate de specialiștii în materie și publicul larg. Același lucru se poate spune și despre culegerea de documente de arhivă „Victimele ocupanților sovietici și călăii lor” (2018).

În anul 2016 Alexandru Moraru a organizat la Biblioteca Centrală „Hașdeu” din Chișinău, prima conferință științifică din istoria spațiului românesc cu genericul „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie”, tot atunci domnia sa, a adunat toate comunicările de la conferința respective și a publicat „Materialele Conferinței științifice „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie” (2016).

Pentru a nu fi date uitării, sau chiar dispariției, editorul nominalizat [în colaborare cu col (r) Alexandru Ganenco], la capitolul cărți vechi și rare, a reanimat lucrarea diplomatului Vasile Stoica „Basarabia. Românii și pământurile lor”, apărută în S.U.A., în anul 1919, în limba engleză. Lucrarea a fost tradusă in română și tipărit un duplex româno-englez. În anul Centenarului Unirii (2018) în aceiași formula a fost scoasă cartea „Ecoul Unirii”, culegere în componența căreia au fost incluse trei lucrări: „Unirea” de Alexandru Boldur, „Roirea familiilor românești peste Nistru” de Gheorghe Bezviconi și „Românii și imperialismul ucrainean” de Emil Diaconescu.

Astăzi, istoricul și editorul Alexandru Moraru vine în fața cititorului îndrăgostit de istoria națională adevărată cu un subiect împânzit de fals şi minciună comunistă. Titlul acestui nou volum este „Adevărul despre Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”. Această culegere de materiale și documente de arhivă are drept scop, să demonstreze adevărul istoric a perioadei de timp cât municipiul Odesa s-a aflat sub administrație românească. În respectivul volum au fost incluse mărturii ale localnicilor din această perioadă (în limba originalului și cu traducere în română); câteva documente de arhivă depistate în Arhiva Națională a Republicii Moldova; copia original al brevetului de conferire al titlului de Doctor Honoris Cauza al Universității din Odesa, doctorului în științe juridice Gheorghe Alexianu.  Autorul a considerat binevenit și introducerea în acest volum publicația Primăriei Municipiului Odessa „În slujba Țării (al doilea an de gospodărie românească la Odessa (16 octombrie 1942-16 octombrie 1943)”, apărută în oraș în 1943. În această publicație, cu lux de amănunte se demonstrează succesele, dar și problemele dezvoltării economice și social-culturale ale administrației românești în Odesa.

Profesorul Alexandru Moraru fiind întrebat, care sunt accentele pe care le pune prin aceste documente și materiale de arhivă, a răspuns:

– „Materialele și documentele de arhivă incluse în prezentul volum confirmă faptul că U.R.S.S. și respectiv puterea sovietică nu i-a păsat de populația țării sau mai bine spus de oameni niciodată sau, cel puțin, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial;

– Că între guvernul nazist al lui Hitler și cel socialist al lui Stalin nu a existat nici o diferență, ambele cu tendințe imperialiste și respectiv de reîmpărțire a lumii prin anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939; războiul sovieto-finlandez din același an, anexarea de către sovietici a Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Basarabiei, nordului Bucovinei ş.a.;

– În majoritatea cazurilor populația orașului Odesa s-a dovedit a fi mai flexibilă decât alte orașe; încă până a intra în oraș armata română, mulți locuitori ai oraşului au opus rezistență și piedici autorităților militare sovietice în distrugerea uzinelor, fabricilor, centralelor electrice, apeductului orășenesc, depozitelor alimentare și industriale;

– Deși sovieticii, atunci când au părăsit orașul Odesa, au distrus tot ce poate fi de folos, fără să se gândească la locuitori, care rămân în pragul iernii fără căldură, curent electric, apă potabilă, alimente, transport (până și toți caii orașului, care erau folosiți la transport au fost împușcați de sovietici), administrația românească în termen record au reanimat orașul la viață;

– Autoritățile române au restabilit și deschis bisericile ortodoxe, închise și pângărite de cei cu secere și ciocanul în frunte, fapt pentru care cetățenii urbei au rămas extrem de recunoscători;

– Toți cetățenii din Odesa, care au putut confirma prin documente, că o avere sau un imobil i-au aparținut până la sovietici, această proprietate privată a fost returnată de români vechilor stăpâni;

– Toți locuitorii care au primit funcții sau au primit ceva de lucru, sau un servici la revenirea sovieticilor acești locuitori erau numiți de sovietici „colaboraționiști” sau „spioni fasciști”, dar este evident că nu putea tot orașul Odesa să fie locuit numai cu colaboraționiști și spioni.

La revenirea trupelor sovietice în oraș au început activitatea detașamente ale poliției secrete sovietice subordonate N.K.V.D.-ului, care au înfăptuit arestări masive, lichidări fizice și „dispariții” ale locuitorilor Odesei. După aceste operații, populația orașului s-a înjumătățit, adică au rămas mai puțini de jumătate comparativ cu numărul populație în perioada administrației românești. Din cele enumerate mai sus, este evident, că autoritățile române în Odesa au lăsat o impresie bună în memoria localnicilor”.

Pe bună dreptate, editorul consideră că volumul va avea priză la specialiști și la cititorii care au îndrăgit istoria adevărată, fără falsuri și legende kominterniste[5].

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R. – Chişinău

SURSA: https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/alexandru-moraru-adevarul-despre-odesa-sub-romani-marturii-ale-localnicilor-documente-si-materiale

––––––––––––

[1] Paul Goma,Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii, ediția a VII-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010, 543 p.

[2] Alexandru Moraru, Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.

[3] Alexandru Moraru, Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „ justiției” staliniste, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.

[4] Alexandru Moraru, Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe.

[5] https://mazarini.wordpress.com/2020/06/05/distins-editor-de-documente-alexandru

LUMINA UNUI DECENIU: REVISTA ART-EMIS ȘI-A MENȚIONAT COLABORATORII DIN BASARABIA

Printre aceștea se numără: Profesorul Anatol Petrencu, istoricul-arhivist Alexandru Moraru, profesorul Nicolae Enciu, colonelui în retragere Alexandru Ganenco și regretatul profesor Nicolae Mătcaș(post-mortem).

O nouă captură din acest an: Diploma Jubiliară a prestigioasei reviste Art-Emis, care chiar azi împlinește un deceniu de la apariție. Vă recomand, să citiți această revistă deosebită, care nu este altceva decât o busolă sigură pentru cei dotați cu intelect și inteligență în aceste timpuri dificile, pline de falsuri și minciună.
Mulțumesc din suflet, conducerii revistei, domnului Ion Măldărescu și doamnei Maria Diana Popescu, care m-au onorat cu o înalta apreciere a muncii mele.
LA MULȚI ANI ART-EMIS! Doamne ajută la tot ce faceți pentru a ne proteja de minciună și viclenie!

 

ÎN LUMEA PARADOXULUI JURIDIC…

 

UN PARADOX JURIDIC: ILEGALITATEA

CULTULUI  EX-GRECO-CATOLIC

Introducere

Acest studiu a apărut în 14 iulie 2008, pe portalul AlterMedia, aici http://ro.altermedia.info/general/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-1_8709.html#more-8709, care a fost închis pe 1 martie 2016. Cum în unele publicații au apărut materiale care încearcă să reactiveze fantoșa „Bisericii Române Unite cu Roma“, ca în articolul de azi, aici „http://www.napocanews.ro/2019/08/pelerinajul-greco-catolic-la-nicula-cu-prezenta-spirituala-a-fericitului-arhiereu-iuliu-hossu.html“, dezavuat, prompt, aici https://saccsiv.wordpress.com/2019/08/13/trist-napoca-news-trist/, și cum nu am reușit să finalizez cartea Biserica Greco-catolică între istorie şi impostură, rămasă încă în proiect, deoarece, între timp, a devenit urgentă elaborarea cercetării HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, este necesară republicarea acestui material – cu rugămintea ca el să fie preluat de cît mai multe reviste naționaliste.

13 august 2019.

Vasile Zărnescu

Preambul

În primăvara anului 1999, am publicat în serial, sub pseudonimul Apostol Uceanu, studiul „Calamitatea României: restitutio in integrum“ (1), în revista România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6, cu continuare în nr. 459-483.

Întrucât „tartorii“ care lansaseră ideea politicii restitutio in integrum erau liderii aşa-zisului cult „greco-catolic“ şi care, ajunşi la Putere, au impus aplicarea respectivului principiu prin vectorul politic numit P.N.Ţ.D.C. – care era altceva decât P.N.Ţ.-ul din care pretindeau liderii lui că se originează! –, am completat tezele dezvoltate în materialul sus-menţionat prin alte două studii privind statutul contradictoriu al acestui cult, primul intitulat „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, publicat, sub pseudonimul Theodor V. Alexandru, în revista Politica, nr. 391, 25 septembrie 1999, pag. 16, cu continuare în nr. 392-402, iar al doilea, sub pseudonimul Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“, publicat, simultan, tot în Politica, începând tot cu nr. 391, pag. 16, continuat în nr. 392, până în nr. 412, 19 febr. 2000, pag. 17.

Aşa cum am amintit în finalul materialului republicat recent, „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române: o campanie satanistă“ [semnalat, atunci, aici https://sitadeasa.wordpress.com/2007/11/08/culpabilizarea-bisericii-ortodoxe-romane-o-campanie-satanista/], inclusiv aceste ultime două studii fuseseră ignorate de instituţiile abilitate ale statului, în special de Magistratură şi de Curtea de Conturi, deoarece, atunci ca şi acum, sunt manipulate politic. Este evident că Puterea de atunci, reprezentată de Convenţia Democrată din România – constituită din „patrulaterul negru“ P.N.Ţ.C.D.-P.N.L.-P.D.-U.D.M.R. – nu avea nici un interes să respecte legile în cauză, asupra cărora atrăgeam atenţia, mai ales că cei din P.N.Ţ.C.D. şi U.D.M.R., deşi „inamici“ doctrinar, erau cei mai interesaţi să profite de aplicarea principiului restitutio in integrum, la a cărui impunere s-au străduit tot timpul să ajungă.

Între timp, problema cultului ex-greco-catolic se scaldă în aceleaşi confuzii şi „abureli“ induse deliberat ca să ţină loc de „certitudini“ în ceea ce priveşte pretinsa legitimitate a cultului „greco-catolic“, neînţelegere şi confuzii vizibile în unele materiale publicate foarte recent, inclusiv aici, pe AlterMedia.

 

De aceea, este necesar să republic acest studiu ne varietur atât pentru a reda atmosfera existentă în urmă cu un deceniu, cât şi pentru a reaminti că situaţia de atunci nu s-a schimbat: ca şi în 1990 sau 1998, nici acum, în 2008, cultul ex-greco-catolic – devenit, în fond, o variantă a cultului romano-catolic – nu are statut legal, cum nu are nici cultul romano-catolic. Dar, uneori, am introdus, între paranteze drepte, unele precizări pentru a face textul mai explicit. Studiul are adăugată „Partea a treia“.

Redau, mai jos, textul publicat în 1999, la fel de actual ca şi atunci.

 

***

 

În studiul „Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate“, generalul (r.)  Lucian Culda îşi propune să argumenteze dependenţa interpretărilor date expresiei „securitate naţională“ de orizontul informaţional în care este folosită, declarînd tranşant: „Decalajelor dintre capacităţile naţiunilor de a scientiza deciziile sociale le corespund decalaje între capacităţile lor de a elabora şi implementa concepţii de securitate“. Descriind agresiunile informaţionale, autorul relevă: „Astfel de agresiuni rămîn ascunse (neafirmate şi nerecunoscute public) şi pot să vizeze centre de decizie, fie ele politice, economice, culturale, religioase, administrative, pînă se obţin efectele scontate (…). Generalizînd, putem afirma că obiectivele agresiunii sunt de natură informaţională cînd se acţionează pentru a se controla, dezorganiza sau asimila procesori sociali ai unor organizări, deci cînd se urmăreşte să se asimileze anumite organizaţii sociale sau, cel puţin, ca ele să nu mai poată funcţiona, să nu-şi poată afirma specificitatea în procesualitatea socială înglobantă, să devină dependente de centrele de putere agresoare. (…) Dificultăţi majore de identificare a agresiunilor informaţionale decurg şi din posibilitatea de a fi utilizate chiar mijloace de comunicaţii şi de informare publică ale victimei, posibilitate înlesnită, favorizată de mentalităţile dominante în lumea oamenilor de presă“.

Reputatul analist politico-militar atrage atenţia asupra periculozităţii acestei situaţii: „Dacă organizarea socială agresată nu are centre specializate pentru a identifica şi contracara modalităţile informaţionale, financiare şi economice de agresare, este posibil ca agresiunea nici să nu fie identificată; se suportă doar consecinţele, iar ele pot să capete diferite explicaţii, eventual cele pe care agresorul le induce cu subtilitate, de pildă, prin controlul mijloacelor de comunicaţii, inclusiv a presei din zona agresată“ (Noua Revistă Română, nr.1-2/1997, pag. 137-148; vezi şi Nicolae Vega, Armata viitorului: armata atipică, în DACOROMÂNIA, nr. 4/1996, pag. 7).

Dezvoltînd şi concretizînd aceste idei, generalul Decebal Ilina, pe atunci şeful Direcţiei de Informaţii Militare, trage un veritabil semnal de alarmă: „Există o uşurinţă cu care se apreciază factorii de risc şi de ameninţare cu care se confruntă România. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice. Deci, procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt subtile şi perverse. De foarte multe ori noi nu suntem pregătiţi să descoperim aceste agresiuni. Dacă nu există agresiuni militare, există alt gen de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. La acest gen de ameninţări trebuie să fim pregătim să le facem faţă. (…) Agresiunile disimulate rămîn de cele mai multe ori necunoscute şi duc, în final, la acelaşi scop: acela de a avea acces la resursele materiale şi umane. În fond, cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi ţel“ (Naţional, nr. 33, 23 iulie 1997, pag. 3).

În cele ce urmează ne propunem să relevăm, printr-un studiu de caz, că agresiunile informaţionale şi instituţionale comise de cultul ex-greco-catolic se subsumează războiului atipic dus contra României de către oculta internaţională. Cît despre afirmaţia recentă a unui ziarist [afirmaţia o făcuse, atunci, în 1997, Ion Cristoiu – n.n., V.I.Z.], cum că el nu crede că ar exista o conspiraţie contra României, deoarece starea actuală este normală – fiindcă, aşa cum spusese şi cronicarul, ţara noastră este „aşezată în calea tuturor răutăţilor“ –, nu putem spune decît că este cel puţin hilară. Dacă, într-adevăr, în Evul Mediu asta era situaţia normală, a susţine acum, în plină ofensivă a teoriilor mondialiste şi a comunicaţiilor de masă, o astfel de afirmaţie denotă că respectivul ziarist suferă de acea sancta simplicitas cu care Jan Hus o ironizase pe o bătrână care aruncase vreascuri pe rugul pe care era ars de către Biserica catolică. Asta, în cazul cel mai „nevinovat“, cînd nu este vorba de preluarea – fie şi inconştientă – chiar a ideilor insinuate de către agresor ca să creeze iluzia că, de fapt, el nu există sau, cel puţin, nu este agresor, ci, dimpotrivă, aliat, prieten, partener într-o veritabilă relaţie de pace.

PARTEA ÎNTÎI

Această parte fusese elaborată în cadrul unei lucrări mai mari, prin care încercăm descîlcirea problemei, intitulată Biserica Greco-catolică între istorie şi impostură şi aflată în curs de redactare.

Între timp, aproape toate predicţiile formulate anterior s-au adeverit. După noiembrie 1996, lucrurile s-au precipitat. Anticipările expuse la punctul „3.  Predicţii privind acţiunile catolicilor orientali“, al capitolului următor (vezi infra), au început să se adeverească prin aşa-zisa „lege Boilă“ privind restituirea după algoritmul „una din două“ – care este absolut neîntemeiat, dar care constituie un mic pas pentru a-l face pe următorul, spre a se ajunge la restitutio in integrum. 

*

Dificultăţilor cu care s-a confruntat spiritualitatea ortodoxă română li s-a adăugat, după Revoluţia din Decembrie 1989, aceea reprezentată de reînfiinţarea – cu o grabă suspectă – şi consolidarea, într-o manieră specifică războiului secret – zis şi atipic – (psihologic, instituţional, informaţional, axiologic, imagologic etc.), a fostei Biserici greco-catolice. Manifestarea predilectă a acesteia este nu grija creştinească pentru enoriaşi, ci obstinaţia cu care încearcă să-şi recapete fostele proprietăţi.

Acest obiectiv materialist, deşi real şi urmărit consecvent de către ex-greco-catolici, este, totuşi, un paravan. În scrisoarea Episcopatului Ortodox Român din Transilvania către Parlamentul României este dezvăluită realitatea: „Această tactică însă e de natură să deconspire adevărata lor ţintă: nu locaşul de cult, ci credincioşii din el; sau, mai precis, locaşul de cult împreună cu credincioşii din el, ştiut fiind că un locaş de cult e altceva decît o şură sau o magazie şi că el nu poate fi gîndit decît laolaltă cu închinătorii“ (Curierul Naţional, nr. 1990, 22 septembrie 1997, pag. 2).

Pentru a proba, deşi nu mai era nevoie, atît aşa-zisul spirit „tolerant“ şi „creştin“ al catolicilor orientali pe care aceştia şi-l atribuie mereu cu aerul că l-au monopolizat, cît şi fariseismul şi contradicţiile pe care le manifestă în fapt, este semnificativă descrierea realităţii într-un articol cu sugestivul titlu „Prea cucernicul senator Boilă sare la bătaie“: «Senatorul Boilă a declarat că argumentele din scrisoarea sus-amintită sunt „revoltătoare şi de rea credinţă“. (…) În legătură cu ideea emisă de Episcopatul Ortodox că „proiectul Boilă-Turianu“ este doar începutul demersului greco-catolicilor pentru o restituire integrală a bunurilor, senatorul Boilă a spus că acest argument este doar „un bau-bau“ folosit de ortodocşi. „Biserica greco-catolică doreşte într-adevăr rezolvarea integrală, dar suntem conştienţi că în condiţiile actuale aşa ceva nu se poate realiza“, a adăugat preotul Boilă.

Una peste alta, arhiepiscopul greco-catolic George Gutin (sic) a declarat ferm că nu se va renunţa la presiuni asupra Legislativului pentru soluţionarea pe calea legii a „litigiului“ care ţine de aproape 8 ani» (Adevărul, nr. 2283, 23 septembrie 1997, pag. 8). Adevărul este că, întrucît numele corect este Guţiu şi nu Gutin, grafia greşită a ziaristului atestă că liderii ex-greco-catolici se zbat într-un deplin anonimat, în ciuda pretenţiilor lor de a fi consideraţi un cult naţional, de vreme ce respectivul condeier nu numai că nu îi cunoaşte numele corect, dar nici nu a avut curiozitatea să verifice dacă-l ştie bine!

Conflictul patrimonial dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (ex-greco-catolică) este favorizat de legislaţia contradictorie promulgată şi accentuat – prin specularea acesteia – de către liderii cultului greco-catolic, la incitarea Vaticanului. Este semnificativ faptul că, încă din primele zile ale Revoluţiei, emisarii papei Ioan-Paul al II-lea, beneficiind de concursul unor autohtoni, şi-au manifestat prezenţa eficace şi au obţinut introducerea în Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a articolului 20, prin care se abroga Decretul nr. 358/1948, care constatase încetarea existenţei de drept a fostului cult greco-catolic. Acest tertip juridic, făcut în acele zile de coşmar tocmai pentru a trece rapid şi neobservat, a creat premisele prin care s-a reintrodus schisma silnică săvîrşită la anul 1700 de către Habsburgi pentru a-şi aservi Transilvania.

Crearea hibridului greco-catolic prin nişte falsuri comise de iezuiţi şi legiferarea acestui „cult“ prin cele două Diplome leopoldine constituiseră începutul „sfîşierii unităţii româneşti în forma bisericească – singura cu putinţă… “ (cf. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1928, Bucureşti, vol. I, pag. 426). Tot astfel, reinstituirea ocultă în 1990 a cultului „greco“-catolic a constituit primul succes în încercarea de „iugoslavizare“ a României.

Este necesar să semnalăm că, deşi scenariul pregătit României în decembrie 1989 a eşuat sub aspectul războiului civil – dar nu şi al celui economic sau al celor menţionate mai sus –, „iugoslavizarea“ ţării noastre este păstrată în rezervă pentru proxima ocazie.

Sub diverse forme, se încearcă acreditarea ideii că Transilvania va constitui pretextul pentru ca Ungaria să declanşeze un război contra României într-un viitor apropiat (cf. Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, pag. 231-251; vezi şi col. (r.) Florian Gârz, Iugoslavia în făcări, Bucureşti, Editura ODEON, 1993, pag. 84). În Iugoslavia, diferitele motivaţii ale războiului civil au fost estompate de cea religioasă – războiul fiind purtat, între, pe de o parte, ortodocşii din Iugoslavia şi, pe de altă parte, musulmanii şi catolicii autohtoni, aceştia din urmă ajutaţi moral şi material de Vatican şi de către mujahedinii recrutaţi de ţările islamice. Tot astfel, eventualul război care ar putea fi început de Ungaria contra României poate avea ca pretext aspecte cultice, drapate în sloganuri privind „drepturile omului“, „drepturile minorităţilor“, pe care le-ar încălca România – după cum pretind cu obstinaţie liderii minorităţii maghiare, în frunte cu pastorul-agent Tökes Lászlo. Din aceleaşi motive materiale, pretins cultice, acestora li se asociază liderii (greco-)catolici – atît aceştia, cît şi liderii cultici catolici maghiari acţionînd sub coordonarea Vaticanului, care, fiind cea mai bogată organizaţie din lume, le furnizează logistica necesară războiului atipic, precum a procedat în cazul sindicatului Solidaritatea din Polonia.

În timpul şi după pertractările pentru încheierea Tratatului de bază româno-ungar, un punct forte al disensiunilor create de unguri a fost problema retrocedării patrimoniului cultic al minorităţii maghiare. Deşi aspectul a fost eliminat din Tratat, nu ştim ce promisiuni a făcut fostul guvern român pentru realizarea compromisului care stă la baza Tratatului – acesta fiind uşor de răstălmăcit, după cum deja a dovedit-o ulterior ministrul de Externe ungar. Oricum, însă, dincolo de tensiunile iscate de caracterul precipitat al ratificării Tratatului respectiv, este semnificativ că, în problema revendicării patrimoniului cultic, liderii „greco“-catolicilor şi cei ai tuturor cultelor maghiare – indiferent că sunt catolici sau (neo)protestanţi – acţionează în mod concertat în detrimentul Statului Român.

După vizita la Budapesta din martie 1997 a premierului român, au obţinut o nouă victorie, căci acesta le-a promis maghiarilor retrocedarea fostelor averi bisericeşti prin modificarea legii cultelor (vezi Azi, din 14 martie 1997, pag. 3). Această restituire ar fi o gravă greşeală, căci, prin diverse subterfugii, ungurii ar pretinde şi patrimoniul aşa-numitului Status romano-catolic ardelean, care, de drept şi de fapt, aparţine Statului Român. Revendicarea acestui patrimoniu va constitui o piesă importantă în escaladarea tensiunilor româno-maghiare, pe care Ungaria le provoacă deliberat spre a se ajunge la un conflict şi, apoi, la o „pacificare“ ca în Bosnia (vezi şi Iulian A. Postatu, „Transilvania – posibil pretext de subminare a Statului Naţional Român“, în România Mare, nr. 369, 8 august 1997, pag. 7, cu continuare în nr. 370-380 şi urm.).

Pe lîngă faptul că este foarte costisitor sub aspect militar, ecologic şi economic, războiul clasic, „fierbinte“, mai contravine şi propagandei – ipocrite – privind „drepturile omului“, afişate ostentativ în Occident. Ca atare, „iugoslavizarea“ este avută în vedere doar ca o formă extremă. Astfel că acum sunt desfăşurate formele de agresiune ale războiului „de catifea“, în cadrul căruia cele mai adecvate Transilvaniei sunt războiul informaţional, economic, psihologic şi religios spre a se ajunge la o dezmembrare a României după modelul Cehoslovaciei – asta fiind forma cea mai eficientă.

Dar, după cum este evident, în România sunt conjugate toate formele războiului atipic, în Transilvania predominînd, actualmente, cele religioase, unde cultul ex-greco-catolic este prim-solist, cu concursul unor partide aflate la Putere şi al unor organizaţii externe.

1. Caracterul ilegal al existenţei actualei „B.R.U.R.“

După cum, după Concordat, pe măsura accentuării obedienţei sale faţă de Vatican, Biserica Română Unită cu Roma (B.R.U.R.) nu a mai recunoscut autoritatea Statului Român, ci numai supremaţia Vaticanului, considerînd Legea cultelor din 1928 ca fiind caducă, în mod similar, actuala „B.R.U.R.“ – ca şi majoritatea congregaţiilor şi sectelor (pseudo)religioase minoritare apărute într-o formă sau alta în România – consideră în mod interesat Decretul nr. 177/1948 ca fiind „caduc“, sperînd ca în acest pretins „vid legislativ“ să obţină o poziţie privilegiată.

Conform Decretului nr. 177/1948 – încălcat implicit prin Decretul-Lege nr. 126/1990 –, pentru a fi recunoscut oficial, un cult religios este obligat să-şi depună la Secretariatul de Stat pentru Culte statutul de organizare şi funcţionare şi mărturisirea de credinţă, după care acest Secretariat ar trebui să înainteze propunerea de recunoaştere printr-un Decret prezidenţial sau Hotărîre a Guvernului.

Deoarece chiar unii funcţionari ai Secretariatului de Stat pentru Culte au considerat că Decretul nr. 177/1948 este „învechit“, s-a manifestat o totală lipsă de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a cultelor şi sectelor religioase, inclusiv a actualei „B.R.U.R.“, care nu a depus cele două documente sus-menţionate. Această ignorare sau chiar neînţelegere a problematicii este atestată, printre altele, de faptul că, în documentarul „Viaţa religioasă în România“, editat de Secretariatul de Stat pentru Culte (în 1993, pag. 5 şi 11), se arată că „B.R.U.R. a fost recunoscută oficial“ prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989. Afirmaţia este preluată de către Consiliul pentru Minorităţile Naţionale în documentarul „Cadrul legislativ şi instituţional pentru minorităţile naţionale din România“, ediţia 1994, pag. 54; menţionăm că acesta este elaborat şi de un jurist.

Această aserţiune este falsă şi, fiindcă lucrările au apărut sub egida Guvernului, constituie, totodată, un fapt grav, deoarece răspîndesc informaţii false, înlesnind unor organizaţii internaţionale să facă presiuni asupra României sub pretextul „persecutării“  B.R.U.R. Inacţiunea Secretariatului de Stat pentru Culte şi propaganda cercurilor catolice privind „legalitatea“ aşa-zisului cult greco-catolic au dus la situaţia contradictorie existentă, generatoare de conflicte interconfesionale şi de pretexte pentru a fi acuzate autorităţile statului de nerespectare a libertăţilor religioase.

Pretinsa „legalizare“ prin art.  20 al Decretului nr. 9/1989 a aşa-numitei „Biserici Române Unite cu Roma (greco-catolică)“ din România a determinat, la vremea respectivă, Vaticanul să reacţioneze, emiţînd Decretul papal din 14 martie 1990 prin care, ignorînd Guvernul României, a numit episcopii catolici şi „greco-catolici“. Apoi, la 23 martie 1991, papa Ioan-Paul al II-lea a lansat enciclica Ad limina apostolorum, prin care, printre altele, rangul de mitropolit  al B.R.U.R. a fost transformat în cardinal. Or, aşa ceva nu era posibil nici în vremea Concordatului (vezi Grigore Nedei, Imperialismul catolic – o nouă ofensivă antiromânească, Editura CLIO, Bucureşti, 1993, pag. 205-209; Valeriu Anania, PRO  MEMORIA, Bucureşti, 1993, pag. 110). Este adevărat că Vaticanul i-a acordat lui Alexandru Todea rangul de cardinal cu titlul ad personam. Dar asta nu înseamnă că imixtiunea este mai mică; totodată, este o dovadă în plus a catolicizării depline a ex-greco-catolicilor.

Referitor la denumire, trebuie să relevăm că în Decretele nr. 9/1989, nr. 213-217/1990 (publicate în M. Of. nr. 63 din 9 mai 1990) şi nr. 126/1990 se foloseşte expresia „Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)“.

Pseudo-„B.R.U.R.“ s-a autointitulat astfel pentru ca, utilizînd inerţia conştiinţei sociale (inclusiv a unor instituţii) – care foloseşte spontan această denumire –, să menţină confuzia care să-i permită să-şi aroge calitatea de continuatoare şi moştenitoare a autenticei B.R.U.R., desfiinţată irevocabil în 1948. De fapt, ea comite delictul penal de uzurpare de nume.

1.1.  Caracterul inutil şi dăunător al noilor reglementări juridice

1990. Primul argument important în acest sens constă în aceea că afirmaţia „B.R.U.R. a fost recunoscută oficial prin Decretul nr. 9/1989“ este absolut falsă pentru simplul motiv că, dacă ar fi fost adevărată, atunci nu mai era necesară promulgarea Decretului-Lege nr. 126/1990. Diseminarea acestui fals este explicabilă atît prin psitacismul „intelectual“ al funcţionarilor şi ziariştilor respectivi, cît şi prin intenţiile liderilor (greco-)catolici de a-şi impune interesele absconse la adăpostul unui petardism ideologic religios promovat de către cei angrenaţi în „marea familie catolică“ prin sloganul „catolicism fără frontiere“.

Decretul-Lege nr. 126/1990 stipulează :

„Art. 1. Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial. Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic al cultelor religioase din România. (…)

Art.  3. Situaţia juridică a locaşelor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinînd seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.“ (…)

1. Al doilea argument este că, prin abrogarea Decretului 358/1948 nu înseamnă că, totodată, acest cult este reînfiinţat şi „relegalizat“ ipso facto, căci s-ar încălca neultraactivitatea legii şi, implicit, neretroactivitatea legii – care constituie principii elementare de drept.

Respectiva abrogare şi promulgarea Decretului nr. 126/1990 s-au înscris – într-o formă sau alta – în stratagema Vaticanului, care a mizat pe efectul presiunilor cercurilor religioase şi politice manevrate de Vatican asupra legislativului de atunci (C.F.S.N. şi C.P.U.N.) – lipsit de experienţă politică şi diplomatică –, pe ignoranţa juridică atît a noilor funcţionari de stat, cît şi a opiniei publice şi, mai ales, pe colaborarea cu anumite personalităţi care i-au înlesnit promulgarea rapidă şi discretă a unei legislaţii permisive, căci, cum s-a spus, Parlamentul şi Guvernul României se reduseseră la două persoane: Silviu Brucan şi, respectiv, Petre Roman (cf. Grigore Nedei, op. cit., pag. 131-132). Această anticipare s-a realizat: am relevat că, printre alte organisme, chiar Secretariatul de Stat pentru Culte şi Consiliul pentru Minorităţi Naţionale au căzut în capcană şi au introdus în documentele emise greşeli care, în baza fetişismului literei tipărite, au fost luate – de către cei care le citesc – drept „adevăruri“ investite cu girul autorităţii, fiind băgate chiar în „dicţionare“ (vezi, în acest sens, Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura HELICON, Timişoara, 1994, pag. 94; Tertulian Langa, CREDO – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pag. 274).

III. Dar nici promulgarea Decretului nr. 126/1990 nu era necesară, deoarece  aşa-numitul cult „greco-catolic“ putea – dacă voia – să se înscrie legal în virtutea Decretului-Lege nr. 177/1948, actualmente în vigoare – cum şi fusese invitat s-o facă de către ministrul cultelor de atunci, Nicolae Stoicescu (cf. G. Nedei, op. cit., pag. 154), sau, pur şi simplu, în baza pretinsului „vid legislativ“ pe care îl clamează mereu. Aşa a procedat, de exemplu, P.N.Ţ.C.D., primul partid politic care şi-a depus formele de legalizare încă din 23 decembrie 1989 (!) şi care – semnificativ – este condus preponderent de (greco-)catolici (idem, pag. 9-11).

1. Decretul nr. 126/1990 are „meritul“ că, pe de o parte, constituie premisa minimală care „clarifică“ oarecum problema legalizării şi, pe de altă parte, că, potenţial, adică în principiu, era menit să reducă presiunea catolică prin introducerea restricţiei din alineatul al doilea: B.R.U.R. „se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic al cultelor religioase din România“. Această reglementare are caracter imperativ. Or, la fel ca în 1948, nici acum „B.R.U.R.“ nu s-a conformat Decretului 177/1948, tocmai pentru a escamota faptul că aşa-numitul cult „greco-catolic“ a devenit în întregime catolic, ne mai avînd nici o legătură cu cel impus la anul 1700 de către Imperiul habsburgic, de confesiune catolică.

Am pus „clarifică“ în ghilimele deoarece, în fapt, nu există – după cunoştinţa noastră – nici un document public în care să fie invocat Decretul-Lege nr. 126/1990 pentru a se argumenta legalitatea existenţei B.R.U.R.; dimpotrivă, este ignorat chiar de către juriştii care au elaborat documentare tipărite sub egida Guvernului României. Ba, mai mult, liderii cultului ex-greco-catolic au refuzat sistematic să se instituie comisiile mixte, conform articolului 3 al acestui Decret-Lege nr. 126/1990.

De asemenea, am relevat caracterul potenţial al „virtuţilor“ sale în temperarea agresivităţii liderilor catolici orientali, deoarece, în realitate, aceştia au considerat promulgarea respectivului decret drept o victorie a ofensivei lor informaţionale şi instituţionale, dusă în mod ocult – ceea ce şi era, în fond.

Într-adevăr, acest Decret-Lege este subminat în substanţa sa de chiar propoziţia introductivă: „Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial“. Deci, temeiul promulgării Decretului nr. 126/1990 nu se află în sine însuşi – adică în faptul că circumscrie realitatea pe care o reflectă substanţa sa socio-juridică –, ci într-o motivaţie exterioară, străină şi contrară jurisprudenţei: în abrogarea fără nici o noimă a unui decret mai vechi. Totodată, chiar menţinerea „prezentului istoric“ în expresia „este recunoscută oficial“ introduce o ambiguitate semantică inadmisibilă unui text juridic (fie el făcut în pripă). Ce putem înţelege de aici: 1) că B.R.U.R. „este recunoscută oficial“ acum – căci e vorba de auxiliarul a fi la indicativ prezent: „este“ – prin Decretul-Lege nr. 126/1990, sau, 2) că „a fost“ recunoscută oficial încă din 31 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 9 – cum se pretinde în agresiunea informaţională analizată aici?! Evident, trebuie admisă numai prima alternativă, altfel, cum am mai spus, promulgarea Decretului nr. 126/1990 nu mai era necesară.

Oricum, însă, propoziţia disecată acum constituie contradicţia internă care atestă că Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost nu numai inutil, ci şi dăunător. Prima consecinţă negativă a fost că cei interesaţi au înţeles – de fapt, s-au străduit să-i facă pe alţii să înţeleagă – că B.R.U.R. ar fi fost recunoscută prin Decretul-Lege nr. 9/1989, prostindu-i, astfel, şi pe alţii.

1556. Faptul că B.R.U.R. nu s-a conformat nici acum Decretului nr. 177/1948, actualmente în vigoare, deşi Decretul-Lege nr. 126/1990 indică în mod expres acest lucru, are consecinţe grave. Această încălcare nesancţionată a legii – şi nesancţionabilă, căci Decretul-Lege nr. 126/1990 îi dă „dreptul“ să încalce Decretul nr. 177/1948 – înlesneşte falsificarea statisticii ca să poată pretinde că are mai multe parohii decît sunt în realitate şi, deci, că ar avea nevoi confesionale deosebite etc. Această falsificare este atestată inclusiv de documentarul publicat în Adevărul (nr. 2201/1997, pag. 10): se observă că Secretariatul de Stat pentru Culte (S.S.C.) prezintă un număr de parohii – 494 –, iar conducerea Bisericii Catolice Orientale pretinde că ar avea 778, adică aproape dublu! Curios este că în documentarul din 1993, Secretariatul de Stat pentru Culte precizează că numărul acestora era de 1556.  Aceste diferenţe se explică doar prin falsificarea datelor (vezi şi „Războiul surzilor“ în Evenimentul zilei, nr. 1546, 28 iulie 1997, pag. 6).

O dovadă peremptorie care atestă falsul grosier al catolicilor orientali – similar cu cel din 1700 al iezuiţilor şi avînd, deci, aceeaşi „matrice“ – este analiza comparativă a datelor statistice. Astfel, Biserica Catolică are 701 parohii la 1.161.942 de enoriaşi. După datele prezentate de ei, publicate în Adevărul, ex-greco-catolicii, cu doar 223.327 de credincioşi, au 778 de parohii. Raportul, în date absolute, este de 778 : 701 = 1,1 la parohii în favoarea catolicilor orientali şi de 1.161.942 : 223.327 = 5,2 la enoriaşi în favoarea catolicilor. Adică, în date comparabile, primii au de 1,5 x 5,2 = 7,8 ori mai multe parohii decît romano-catolicii. De fapt, calculele trebuie făcute în funcţie de numărul parohiilor publicat de S.S.C. în ianuarie 1993, adică de 1.556, deoarece în funcţie de acestea papa Ioan-Paul al II-lea a numit episcopii, înfiinţînd chiar episcopii noi. Recalculînd proporţiile, rezultă: 1.556 : 701 = 2,2; 2,2 x 5,2 = 11,4. Deci, în scripte, catolicii orientali au aproape de 12 ori mai multe parohii decât catolicii!

Evident, ex-greco-catolicii au prezentat o socoteală făcută à la Pristanda. Şi tot ei se mai lamentează că nu au suficiente biserici.

În consecinţă, mai intervine un fapt penal: numărul mare al parohiilor implică un număr mare de episcopii, de episcopi, un personal deservent numeros etc., în final, bani de la buget. Rezultă că, pînă acum, statul a plătit bani pentru posturi umflate în schemă, ceea ce înseamnă bani încasaţi necuvenit şi care trebuie returnaţi. Opinăm că s-ar cuveni o verificare a acestei situaţii de către Curtea de Conturi.

În articolul „Papa nu este dorit în România“, un analist sîrb reflectă succint, obiectiv şi detaşat – fiindcă o face din afara conflictului – consecinţele acestui decret: „După prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu (1989), regimul democratic al lui Iliescu a legalizat din nou Biserica Greco-Catolică, care şi-a cerut imediat averile şi bisericile înapoi. (…) Patriarhia a acceptat să se înapoieze uniaţilor unele biserici, însă numai acolo unde aceştia sunt în număr mai mare. Patriarhul Teoctist a respins cu fermitate jocul abil al înfiinţării de parohii uniate fără credincioşi (subl.ns. – V.I.Z.). (…)

Sub influenţa factorilor externi (…), unele cercuri româneşti au început să sprijine deschis pretenţiile uniaţilor, în dauna ortodocşilor. Astfel, Senatul (…) a hotărît ca în locurile unde există cel puţin două biserici, una să fie dată în mod obligatoriu uniaţilor, indiferent de numărul acestora“ (Milan Petrovič, „Papa nu este dorit în România“, în Politika, Belgrad, nr. 30.081, 22 iulie 1997, pag. 4). Expresia subliniată de noi exprimă esenţa strategiei prozelitiste aplicată de Vatican în actuala conjunctură de tranziţie, strategie denunţată de Mitropolitul Kiril al Smolenskului, iar, recent, la Graz, de Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei şi de Mitropolitul Daniel al Moldovei [reamintesc, studiul a fost finalizat în octombrie 1997 – n.n., V.I.Z.].

1. Totuşi, pe de altă parte, Decretul nr. 126/1990, care favorizează „B.R.U.R.“, a devenit un precedent utilizat spre a se exercita presiuni politice, juridice, diplomatice şi morale în vederea aplicării aceluiaşi regim preferenţial şi altor culte sau secte. Astfel, printre altele, nerespectînd art. 3 al Decretului nr. 126/1990, desfăşoară o campanie de intentare în justiţie a proceselor pentru recuperarea patrimoniului, încălcînd, astfel, inclusiv hotărîrile Conferinţei de la Balamand (Liban, 17-24 iunie 1993), ratificate de Vatican – hotărîri care condamnă chiar uniatismul, pentru că a constituit o formă de prozelitism (vezi Vestitorul Ortodoxiei, numerele din iulie şi august 1993, pag. 8). Pentru că aceste hotărîri au fost semnate şi de reprezentanţii catolicilor orientali, aceştia pot fi acuzaţi de sperjur, pentru că îşi calcă propria semnătură.

Totodată, pînă la alegerile din noiembrie 1996, B.R.U.R. a denigrat – pe plan intern şi internaţional, cu ajutorul inclusiv al diverşilor cetăţeni străini catolici – Parlamentul şi Executivul, pretinzînd că ar fi fost încălcată libertatea religioasă (vezi, de exemplu, articolul „Războiul religiilor“ în Tinerama din 11-17 iunie 1996, pag. 12; articolul lui Claude Karnoouh din revista Dilema nr. 184, din 19-25 iulie 1996, pag. 10; materialele lui Ion Zubaşcu din România liberă, îndeosebi nr. 2145, 16 aprilie 1997, pag. 19). Acum, ajungînd la Putere, le-a mai rămas să injurieze în continuare Biserica Ortodoxă Română, cum o face constant arhiepiscopul Ioan Ploscaru, determinând protestul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române faţă de imprecaţiile catolice şi necreştineşti ale acestuia (vezi în Cronica Română, din 11 februarie 1997, pag. 5), sau cum fac unele publicaţii obediente, ca  Ziua, 22, România liberă, Academia Caţavencu, Tinerama, Dilema etc. – acestea reprezentînd nu doar „presa ţucălară“, după expresia lui Dumitru Motorga, ci vectorii logistici ai agresiunilor axiologice şi informaţionale.

(2)

1.2.  Adîncirea contradicţiei produse prin reinstituirea schismei

Acest paradox a fost accentuat prin promulgarea H.G. nr. 466/1992, prin care – cu buna-intenţie „reparatorie“ şi de stingere a conflictelor – s-au retrocedat, între timp, actualei B.R.U.R. 97 de locaşuri de cult din patrimoniul deţinut anterior (vezi Adevărul, nr. 2201, din 19 iunie 1997, pag. 10). Prin caracterul său părtinitor şi contradictoriu, această hotărîre a Guvernului a provocat însă nemulţumirea Bisericii Ortodoxe Române, deoarece, pe de o parte, acesteia nu i s-au înapoiat, în mod simetric, bunuri patrimoniale echivalente, iar, pe de altă parte, B.R.U.R., nu numai că nu s-a mulţumit cu locaşurile de cult primite – care erau arhisuficiente, avînd în vedere numărul derizoriu al enoriaşilor –, dar, pornind de la precedentul creat prin această hotărîre, a continuat campania de revendicare integrală a patrimoniului. Apoi, inechitatea este reliefată şi de faptul că preoţii (greco-)catolici sunt salarizaţi integral de către stat, iar cei ortodocşi doar pe jumătate. Această situaţie sporeşte nemulţumirile celor din urmă, dintre care unii, printr-un şantaj total necreştinesc, ameninţă cu trecerea la cultul „greco-catolic“, pentru că vor fi mai bine plătiţi. Asta, deoarece, într-adevăr, Vaticanul acordă, cu scop prozelitist, importante subsidii Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin din România – în mod direct sau prin intermediul organizaţiilor catolice „caritabile“, coordonate de faimoasa organizaţie CARITAS. Trebuie reţinut – pentru înţelegerea corectă a problemei – că această organizaţie catolică este atît de bogată încît, prin intermediul ei, Vaticanul a ajuns să concureze Crucea Roşie Internaţională şi Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al O.N.U.

Incorectitudinea juridică existentă – folosirea pentru aceeaşi organizaţie a două denumiri diferite: una în România şi cu totul alta pe plan internaţional – este profitabilă Vaticanului, care speculează ambiguitatea introdusă deliberat şi, sporind deruta, îşi dublează eficienţa utilizînd două culte diferite (în aparenţă) pentru rezolvarea aceloraşi probleme: revendicarea patrimoniului deţinut anterior şi accentuarea prozelitismului catolic. Dar aceste două culte – catolic şi „greco-catolic“ – acţionează numai împreună, cel „greco-catolic“ subordonîndu-i-se primului (vezi, de exemplu, vizitele periodice ale episcopilor celor „două“ culte la Vatican, sau despre a treia întîlnire a tinerilor catolici şi greco-catolici din România, în ziarul Azi din 1 august 1996, pag. 7).

Ca atare, în relaţiile dintre România şi Vatican este necesar să se corecteze această situaţie, deoarece, dacă unul şi acelaşi cult are o denumire în România şi o cu totul alta la Vatican, atunci actele bilaterale referitoare la instituţia respectivă sunt lovite de nulitate juridică, pe lîngă faptul că, astfel, se întreţine confuzia şi se înlesneşte atît apariţia erorilor pe plan intern, cît şi a presiunilor din exterior, cum, de altfel, se întîmplă actualmente.

Elocvent este faptul că, la puţin timp după prima vizită a papei Ioan Paul al II-lea în Israel, s-a putut constata ofensiva Comunităţii Evreilor din România – sprijinită chiar de către Parlamentul din Israel – în vederea recuperării fostelor averi. Între timp s-a ajuns ca Guvernul României să emită – iar Senatul să aprobe – Ordonanţa de urgenţă nr. 21/1997 pentru a li se restitui evreilor bunurile comunitare (Dimineaţa, nr. 136, 18 iunie 1997,
pag. 1). Speculînd acest precedent, maghiarii îşi măresc continuu presiunile, mai ales că, din totalitatea maghiarilor, în proporţie de 51 la sută ei sunt catolici, iar din totalitatea catolicilor, maghiarii deţin o pondere de 58 la sută. Deja Marko Bela cere o Ordonanţă de urgenţă după modelul celei pro-evreieşti (Jurnalul Naţional, 24 iulie 1997, pag. 7; vezi şi interviul cu Raoul Şorban din 5 martie 1997, pag. 16-17). După cum Petre Mandea vrea una similară pentru (greco-)catolici (România liberă, nr. 2234, 1 aug. 1997, pag. 2).

Este de aşteptat ca, după această „înaintare“ prin intermediul altora, „statul“ Vatican să-şi impună pretenţiile în mod mai radical decît pînă acum. Aceasta a devenit mai plauzibil acum, întrucît, prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, România a denunţat Concordatului cu Vaticanul, dar s-a pripit şi a încălcat articolul 23, aliniatul 2 al Concordatului. Vaticanul va căuta cu siguranţă un tertip pentru a repune problema aceasta, iniţiată, se pare, în condiţii impropii încă în 1948 (vezi I. N. Floca, Concordatul – Act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Sibiu, 1993, pag. 45). Atunci nu a reuşit, din motive evidente, dar acum, în contextul acceptării revendicărilor de retrocedare a fostului patrimoniu – formulate după principiul restitutio in integrum de tot mai multe organizaţii etnice, politice, religioase etc. –, este de aşteptat ca Vaticanul să acţioneze sub paravanul diverselor forme şi organizaţii.

Printre presiunile practicate se numără aceea sub formă „diplomatică“, făcută de către ministrul de Externe Adrian Severin, şi cea sub formă mediatică, realizată de ziarul Ziua (din 25 februarie 1997, pag. 5, şi 26 februarie 1997, pag. 4), prin care se încearcă să se convingă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi, respectiv, opinia publică despre aşa-zisa „necesitate“ a vizitei papei Ioan-Paul al II-lea în România. După cum s-a observat, liderii catolici şi (greco-)catolici au spus un „Da!“ hotărît (vezi şi Iulian A. Postatu, „O presiune asupra României: vizita papei de la Roma“, în Politica, nr. 276, 21 iunie 1997, pag. 1; continuare în nr. 277-287). Între timp, aceste presiuni au fost transformate într-o foarte agresivă campanie de presă şi instituţională – una din formele redutabile ale războiului atipic.

Adevărul este că Ioan Paul al II-lea nu are nici un motiv să viziteze un stat eminamente ortodox, fie şi dacă arborează ecumenismul afişat de Conciliul Vatican II – caz în care, totuşi, ar fi beneficiat de o primire decentă din partea românilor. Dar această presiune propagandistică pro vizită ne sileşte să relevăm opinia filozofului catolic Jean Guitton, care, dezavuînd, printre altele, tropismul turistic al lui Ioan Paul al II-lea, preciza că „şi-ar dori ca viitorul papă să ia hotărîrea de a nu mai ieşi din Vatican“ (vezi Il Messaggero, 31 august 1996, pag. 6, în articolul «„Stînga“ se mobilizează împotriva vizitei», referitor la vizita papei în Franţa în septembrie 1996; vezi şi „Legiunile străine ale lui Ioan Paul al II-lea“, de Christian Terras, în L’Evenement du Jeudi, 21-27 august 1997, despre vizita papei la Paris în august 1997).

2. Statutul contradictoriu şi obiectivele

cultului ex-greco-catolic

1. Decretul-Lege nr. 126/1990 şi H. G. nr. 466/1992 au creat o situaţie contradictorie, deoarece au admis neîntemeiat că pretinsa „B.R.U.R.“ de după 1989 ar fi identică cu B.R.U.R. anterioară anului 1948. Această situaţie accentuează continuu conflictele dintre „greco“-catolici şi ortodocşi, deoarece s-a nedreptăţit B.O.R., majoritară, şi s-a favorizat aşa-numita B.R.U.R., care, de jure, nu există decît într-o formă contradictorie, iar, de facto, este ilegală. În conformitate cu Decretul nr. 177/1948, organizaţia auto-intitulată „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)“ (B.R.U.R.) nu mai are statut juridic – nici măcar aşa contradictoriu, cum era –, întrucît, pînă acum, a refuzat constant să se supună legii. Această organizaţie este subordonată Vaticanului, în al cărui nomenclator figurează ca fiind „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“ (B.C.O.R.B.). Aşadar, pretinsa „B.R.U.R.“ comite şi delictul de uzurpare de nume.
2. În consecinţă, B.C.O.R.B. nu este continuatoarea spirituală, morală şi juridică a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolice) existente pînă în 1948 şi, cu atît mai puţin, moştenitoarea patrimoniului material al acesteia.
3. Acuzarea Statului Român de comiterea unui abuz prin aplicarea Decretului nr. 358/1948 are un caracter ocult, tendenţios şi concertat pe plan internaţional. Scopul acestei acuze este culpabilizarea statului – şi a Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.)., care i-ar fi fost complice – spre a-l determina să îşi corecteze „vina“ procedînd la restitutio in integrum a patrimoniului.

Acuzaţia este falsă, întrucît prin Decretul nr. 358/1948 se constată situaţia de drept a fostului cult greco-catolic – situaţie determinată de revenirea majorităţii credincioşilor la ortodoxism şi de refuzul celor rămaşi la vechiul cult de a se supune Decretului nr. 177/1948. Or, nu poate fi un abuz aplicarea unei legi care este consecinţa de drept a altei legi încă în vigoare – lege căreia i s-au conformat pînă azi toate cultele, cu excepţia fostului cult greco-catolic şi, semnificativ, a celui romano-catolic. Este evident că aceste „două“ culte nu s-au conformat pentru că aşteptau „să vină anglo-americanii“.

4. Aşa-numita „B.R.U.R.“, deşi afirmă că este pentru „dialog“ în rezolvarea litigiului patrimonial, în fapt incită la ocuparea forţată a locaşurilor de cult, sau la obţinerea lor prin intentarea de procese în justiţie.

Fiind de obedienţă eminamente catolică, prin propaganda religioasă şi ideologică făcută încearcă să „demonstreze“ că Transilvania, unde fiinţează majoritatea aderenţilor (circa o sută cincizeci de mii), ar fi o zonă cu o cultură aparte, prooccidentală, de sorginte austriacă (germană), subsumată spiritualităţii „catolice“. Prin aceasta se subordonează tendinţei şi acţiunilor promovate de organizaţiile transnaţionale (zise şi „fără frontiere“) – de Vatican, în primul rînd, apoi, de alţii, ca Samuel P. Huntington & comp. – de a integra Transilvania în zonele „eurocarpatice“, prin intermediul Ungariei, ca prim pas în scoaterea „Cetăţii Carpatice“ de sub autoritatea Statului Român – ceea ce intră sub incidenţa art. 3, lit. a, al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, întrucît se încalcă art. 1 al Constituţiei.

Elocvent este faptul că în unele parohii transilvănene ale aşa-numitei Biserici „Române“ Unite cu Roma serviciul religios se face în limba maghiară.

De altfel, la recensămîntul din 1992, 23.393 de maghiari s-au declarat că ar fi „greco-catolici“. În ce mod au apărut aceştia? După cum se ştie din istoria Bisericii Ortodoxe Române, aceasta este consecinţa marii diversiuni reprezentate de născocirea cultului greco-catolic: maghiarizarea românilor prin catolicizare. Aceste procese continuă şi acum, fiind chiar accelerate prin recentele modificări aduse legilor învăţămîntului şi administraţiei!

5. Problema cultului „greco-catolic“ nu este una cultică, religioasă, ci una economică – de apropriere a patrimoniului fostului cult greco-catolic, în scop mercantil şi prozelitist – şi, mai ales, una politică, de subordonare a arealului „greco“-catolic (Transilvania) de către „statul“ Vatican, din motive de prozelitism. Actuala Biserică Catolică Orientală de Rit Bizantin (B.C.O.R.B.) din România poate să activeze în locaşurile de cult şi de învăţămînt ale Bisericii romano-catolice fără nici o problemă de rit, de cult, de conştiinţă etc. În consecinţă, „persecutarea B.R.U.R.“, ca urmare a unei pretinse încălcări a libertăţilor religioase, nu este întemeiată, ci doar închipuită, falsă şi tendenţioasă, prin care se compromite deliberat Statul Român, spre a fi supus mai uşor de către organismele internaţionale.
6. Aşadar, autointitulata „Biserica Română Unită cu Roma“ prezintă acum spectacolul paradoxal al unei instituţii eminamente catolice subordonate Vaticanului sub denumirea autentică de „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“, ilegală din punctul de vedere al legii cultelor în vigoare în România, dar care, pretinzînd că este „greco-catolică“, revendică imperios fostul patrimoniu in integrum, deşi nu are acest drept de moştenire.

Această revendicare se bazează pe inconsistenţa juridică existentă, pe confuzia indusă cu o subtilitate satanică, pe petardismul propagandei catolice, pe impostura liderilor catolicilor orientali şi pe manevrele oculte ale Vaticanului. Deoarece, aşa cum actualul Partid Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este cu totul altceva decît Partidul Naţional Ţărănesc antebelic – din care pretinde că se originează! –, tot astfel, actuala Biserică Catolică Orientală de Rit Bizantin nu mai are nici o legătură cu fosta Biserică Română Unită cu Roma, în afară de una singură: faptul că i-a preluat, ilicit, numele, spre a-şi acoperi impostura.

B.C.O.R.B. a devenit acum în întregime ceea ce – într-o măsură mică în etapa incipientă, dar, apoi, tot mai mare, odată cu trecerea timpului – a fost de la început: „calul troian“ al Vaticanului în Cetatea Carpatică.

7. Este evident, din cele spuse pînă acum, că nu vrem să fie îngrădit în vreun fel principiul constituţional al libertăţii religioase. Dimpotrivă, vrem să fie respectate independenţa şi legile ţării, tradiţiile ei religioase şi spirituale, culturale în general, realităţile sociale şi adevărul istoric – aspecte cu care se află în interdependenţă şi libertatea religioasă. Or, prin chiar modalitatea de înfiinţare precipitată şi ocultă a B.C.O.R.B., toate acestea au fost deliberat încălcate.

Astfel, Vaticanul, care se conduce după principiul „catolicism fără frontiere“ – specific teoriilor mondialiste –, a încălcat frontiera de stat a României şi „a pus între paranteze“ Guvernul ţării prin simpla promulgare a Decretului papal de reînfiinţare a episcopiilor şi de numire a episcopilor catolici orientali fără a se fi notificat Guvernului, în prealabil, acest lucru. Şi, să reţinem, această încălcare a protocolului diplomatic şi a procedurilor statuate în domeniul relaţiilor internaţionale se comitea în momentul cînd Decretul românesc de reînfiinţare a fostei „B.R.U.R.“ nici măcar nu fusese conceput, ceea ce atestă dispreţul total cu care a fost tratată conducerea de atunci a României.

Pe de altă parte, această manieră este tipică politicii de forţă a faptului împlinit, practicată de către statele totalitare. Nici nu se putea aduce o dovadă mai clară de încălcare a independenţei şi suveranităţii unui stat – şi încă de către cine: de un „stat“ ca Vaticanul, care nici nu este recunoscut drept stat de către foarte multe ţări, începînd cu S.U.A., care îşi pot permite acest afront!

În esenţă, reînfiinţarea în 1990 a falsei „B.R.U.R.“, adică reproducerea artificială a schismei comise la 1700, constituie prima îndeplinire reuşită a unuia dintre obiectivele scenariilor oculte de federalizare a României (după „modelul“ iugoslav), concepute anterior evenimentelor din decembrie 1989. Acest succes al catolicilor orientali reprezintă un veritabil cap de pod ce va fi folosit de mercenarii angajaţi în războiul atipic, a cărui concreteţe devine tot mai evidentă.

3. Predicţii privind acţiunile catolicilor orientali

3.1. Deşi chiar Vaticanul admite, în public, inaplicabilitatea principiului restitutio in integrum, întrucît – conform recensămîntului din ianuarie 1992 – în ultimele cinci decenii ponderea acestui cult s-a diminuat de 8 ori, totuşi, prevalîndu-se de Decretul-Lege nr. 126/1990 şi H.G. nr. 466/1992, falsa „B.R.U.R.“ va pretinde, din ce în ce mai agresiv, întregul patrimoniu deţinut de fosta B.R.U.R.

În acest scop, sponsorizaţi fiind de centrele de putere de care depind şi profitînd de timpul cît mai pot să facă ceva, liderii ex-greco-catolici îşi vor accentua agresiunile informaţionale şi instituţionale. În consecinţă, îşi vor aservi cît mai multe mijloace de informare în masă, organizaţii (fie şi neguvernamentale), „consilieri de taină ai Puterii“ – cum spune Alexandre de Marenches –, comandouri de simpli enoriaşi pentru a întreţine imaginea de persecutaţi etc. Deja într-o publicaţie se afirmă că un important consilier prezidenţial „are consultaţii cu preotul papistaş Matei Boilă“, că face propagandă „teoriei“ lui S. P. Huntington şi că denigrează clerul ortodox (România Mare, nr. 376, 26 septembrie 1997, pag. 15).

3.2. De vreme ce a provocat în 1990 reinstituirea schismei de la 1700, Vaticanul îşi menţine poziţia duplicitară, şi, în mod ocult, incită prin intermediari la aplicarea acestui principiu. Falsificînd realitatea şi încercînd să acrediteze ideea că cultul „greco-catolic“ ar fi un cult „naţional“ – deşi deţine doar un procent din totalul populaţiei –, Vaticanul vrea să creeze un precedent „intern“ – conferindu-i, astfel, o valoare politică intrinsecă. După ce va obţine acest succes, Vaticanul va cere retrocedarea in integrum a patrimoniului cultului catolic – preponderent maghiar –, care, pe lîngă faptul că însumează o valoare cu mult mai mare decît a celui „greco-catolic“ – aici fiind inclus şi aşa-numitul Status romano-catolic ardelean –, dobîndeşte deosebite conotaţii politice – nu numai economice – periclitînd securitatea naţională, mai ales că se profilează hiperinflaţia.

3.3. Deşi fostul Parlament a respins de două ori un proiect de lege privind revendicarea integrală a fostului patrimoniu, liderii „greco“-catolici vor încerca să reia problema şi să introducă în noul Parlament un alt proiect de lege în care, în plus, vor cere un nou Concordat, unificarea cultului „greco“-catolic cu cel catolic, reinstaurarea monarhiei etc. Ulterior, la presiunea inclusiv a unor organizaţii internaţionale manevrate de Vatican, vor încerca să silească Statul Român să reîncheie Concordatul. Dar, întrucît actualul Parlament este manipulat de către (greco-)catolicii din P.N.Ţ.C.D., anticipăm că nici nu va fi nevoie de o presiune „externă“ prea mare, iar acţiunile vor fi prezentate ca „opţiunile poporului român“, cum s-a pretins şi în alte dăţi – cele mai recente fiind „adeziunea“ la N.A.T.O. şi la Reformă – adică vor fi date acele „explicaţii pe care agresorul le induce cu subtilitate“, cum spune Lucian Culda.

3.4. Viclenia „abrogării“ a fost, şi ea, deosebit de subtilă şi a avut, după cum s-a putut constata, un succes pe măsură. Reţeta fiind verificată, ex-greco-catolicul Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin, senator al P.N.Ţ.C.D., a propus, în septembrie 1997, şi abrogarea Hotărîrii Consiliului de Miniştri nr. 1719/1948, privind patrimoniul fostului cult greco-catolic.

Decriptînd strategia catolicilor orientali, anticipăm că aceştia vor propune, în curînd, abrogarea Decretului nr. 151/1948, prin care România a denunţat Concordatul. În consecinţă, conform „logicii“ sataniste a ex-greco-catolicilor, vechiul Concordat, ocolind calea legală a Parlamentului, Preşedinţiei etc., va reînvia automat, ca şi cum nu ar fi fost desfiinţat în 1948, iar ultima jumătate de secol nici nu ar fi existat.

3.5. Pentru a fi siguri de reuşită, vor relua demersurile întreprinse cu deosebită consecvenţă pînă la alegerile din noiembrie 1996: reclamaţiile la organizaţiile străine. Această perspectivă este confirmată, printre altele, de următoarea ştire de presă, strecurată de Petre Ionescu: „Reprezentanţi ai bisericii greco-catolice au pornit o vastă campanie de mediatizare şi de consolidare de lobby în Occident pentru drepturile lor în România. Se zice că atunci când activitatea organismelor europene se va relua masiv, trimişii Guvernului şi (cei ai) Parlamentului de la Bucureşti vor avea ceva surprize cînd vor pune piciorul la CE şi UE“ (Tinerama, nr. 349, 2-8 septembrie 1997, pag. 3; vezi şi Cotidianul, nr. 230, 4-5 oct. 1997, pag. 1).

4. Propuneri de lege ferenda

Pentru înlăturarea disfuncţiilor introduse şi a riscurilor majore care se profilează în perspectivă, opinăm că trebuie operate cîteva modificări în domeniile acţional şi legislativ.

4.1. Organizarea unei campanii de presă pentru a lămuri opinia publică şi organizaţiile interne şi internaţionale spre a le capacita să accepte modificarea imaginii avute asupra acestui fenomen cultic. Pentru început, trebuie să fie folosită expresia „catolici orientali (adică ex-greco-catolici)“; iar, după ce se va lămuri echivalenţa, va fi folosită doar sintagma „catolici orientali“.

4.2. Forţarea organizaţiei autonumită „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică)“ să depună statutul de organizare şi funcţionare şi mărturisirea de credinţă în vederea stabilirii autenticului său statut juridic şi religios – de cult eminamente catolic –, precum şi a organizării sale reale, conform micimii numărului de enoriaşi – acum avînd schema „umflată“.

4.3. Oficializarea denumirii utilizate de către Vatican – Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin – şi scoaterea din formulele folosite în actele oficiale şi în mass media a numelui „Biserica Română Unită cu Roma“. Aceasta ar fi un prim pas în a sili pretinsa „B.R.U.R.“ să-şi recunoască deplina catolicizare şi, implicit, faptul că nu este moştenitoarea morală şi juridică a fostei B.R.U.R.

4.4. Pînă la promulgarea noii Legi a cultelor este necesară elaborarea unor norme juridice care să corecteze greşelile introduse prin articolul 20 al Decretului-Lege nr. 9/1989, prin Decretul-Lege nr. 126/1990 şi prin H.G. nr. 466/1992, în primul rînd prin „îngheţarea“ situaţiei existente şi prin înlăturarea abuzurilor comise de B.C.O.R.B.

4.5. Modificarea proiectului Legii cultelor în consonanţă cu realitatea social-istorică. În consecinţă, propunem ca articolul 22 să aibă două alineate, (1) şi (2). (Aici avem în vedere numerotarea din varianta de proiect înaintată Parlamentului în 1994).

            (1) Culte recunoscute în legislaţia anterioară:

1. Cultul Ortodox Român

                        – Biserica Ortodoxă Română – Biserică Naţională

2. Cultul Armean
3. Cultul Musulman
4. … etc.

            (2) Culte care trebuie recunoscute de actuala reglementare:

            Cultul catolic şi variantele sale:

1. Biserica Catolică din România de Rit Latin, întrucît a funcţionat în virtutea inerţiei, fără o recunoaştere legală, precum celelalte culte, trebuie să se conformeze articolului 23 din prezenta lege.
2. De asemenea, Ordinariatul Armean Catolic trebuie să se conformeze articolului 23 din prezenta lege.
3. Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin, recunoscută pro forma şi într-un mod contradictoriu şi vicios procedural prin Decretul-Lege nr. 126/1990 sub numele de „Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică)“, întrucît nu s-a conformat acestui decret şi, pe cale de consecinţă, nici Decretului nr. 177/1948 privind regimul juridic al cultelor religioase din România, este decăzută din drepturile sale obţinute în acest răstimp şi trebuie să se conformeze articolului 23 din prezenta lege, utilizînd, însă, numai titulatura dată de forul său ierarhic superior, Vaticanul, aceea de „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“.

            Articolul 78 se va modifica, în consecinţă, astfel:

Art. 78. – Prezenta Lege intră în vigoare la data de… Pe aceeaşi dată, Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, Decretele nr. 213-217 din 1990, Hotărîrea de Guvern nr. 466 din 19 august 1992, precum şi orice dispoziţii contrare prezentei Legi se abrogă.

6. Reorganizarea activităţii Secretariatului de Stat pentru Culte, deoarece, prin lipsa de rol activ din primii cinci ani, a contribuit la proliferarea unei situaţii deja periculoase şi potenţial destabilizatoare, îndeosebi în Transilvania, atît în cazul cultului ex-greco-catolic, cît şi în ceea ce priveşte problematica sectelor. Aceste secte au fost recunoscute juridic, în mod superficial, ca asociaţii culturale, caritabile etc., dar, în fapt, sectele (precum iehoviştii, baha’ii, mormonii etc.) practică prozelitismul cel mai agresiv şi mai „transparent“, deşi sunt ilegale.

(3)

PARTEA A DOUA

5. Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române

Principalele mass media interne au comentat, sub diverse forme, începînd din 12 iunie 1997, scandalul declanşat în Parlament de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă (vezi şi Monitorul Oficial nr. 111, partea II, 26 iunie 1997, pag. 20-32, şi nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 4-21), acelaşi care, în legislatura anterioară, iniţiase de două ori un proiect de revendicare a fostului patrimoniu după principiul restitutio in integrum. Iar la adăpostul acestui scandal, într-adevăr, a fost reintrodus, pentru a treia oară, proiectul de restituire după acest principiu; dar a fost reintrodus de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin, ca să pară, probabil, o acţiune nouă (vezi şi România liberă, 9 iulie, pag. 12).

Sub sugestivul titlu „Ţărăniştii îşi bagă coada şi-n biserici“, Adrian Ursu relevă: „Scandalul-monstru, cu patimi şi pumni izbiţi în masă, aprins în Senat, a fost urmat, fără întîrziere, de un şuvoi de proteste din partea înaltelor feţe ale Bisericii Ortodoxe. (…) O vrajbă fără rost, care nici măcar nu serveşte vreuneia dintre părţi. (…) Pare programatică acţiunea continuă de zgîndărire a unor răni gata-gata să se cicatrizeze“ (Adevărul, nr. 2199, 17 iunie 1997, pag. 1). Sub un titlu ireverenţios, Cătălin Vărzaru aduce detalii: «Senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, iniţiatorul Legii de retrocedare a unor locaşuri de cult care au aparţinut Bisericii Greco-catolice, a făcut o declaraţie în plen în care răspunde în termeni duri acuzaţiilor aduse de (către) Patriarhul Teoctist. (…) Boilă l-a catalogat pe semnatarul comunicatului Sfîntului Sinod drept „analfabet în materie juridică“, pentru că a considerat legea drept anticonstituţională, (…) „om care nu a cunoscut dragostea creştină, deci nu este creştin“, pentru că a catalogat legea ca neecumenică… Matei Boilă aşteaptă o retractare a afirmaţiilor din comunicatul Sfîntului Sinod» (Ziua, nr. 909, 17 iunie 1997, pag. 5).

Referindu-se la acest caz, Declaraţia Conferinţei Naţionale a P.D.S.R. exprimă un punct de vedere contrar şi la obiect: „Este un act periculos de politică confesională şi de părtinire a politicii statului, din diverse raţiuni interne şi externe (subl. ns. – V.I.Z.)… Dezbaterea din Senat a dovedit că majoritatea senatorilor care au votat în favoarea adoptării proiectului de lege nu cunoaşte problemele bisericeşti în general şi cele din Transilvania în special, discuţiile căpătînd certe conotaţii politice“ (Dimineaţa, nr. 140, 23 iunie 1997, pag. 2).

Desigur, în Camera Deputaţilor au fost şi excepţii. Astfel, în intervenţia sa, deputatul Petre Ţurlea a demonstrat că legea este anticonstituţională, antidemocratică, antinaţională şi antiecumenică (cf. Monitorul Oficial, nr. 110, partea II, 26 iunie 1997
pag. 3; vezi şi România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 8). O poziţie similară a avut-o senatorul P.D. Dan Vasiliu, care a considerat retrocedarea ca fiind „anticonstituţională“ (România liberă, 13 iunie 1997, pag. 1).

Dar, din păcate, senatorul Matei Boilă, preot catolic oriental (adică ex-greco-catolic), are dreptate în privinţa „analfabetismului“,  cu precizarea că acest păcat grav îi este propriu mai ales lui şi susţinătorilor săi (vezi şi intervenţia senatorului Corneliu Turianu în Monitorul Oficial, nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 20). O dovadă în acest sens este, printre altele, articolul «„Războiul nervilor“ dintre ortodocşi şi greco-catolici», în care Florian Gâdea scrie ca un adevărat gîde al limbii române: „…Înainte de scoaterea în ilegalitate (sic) a religiei (!) greco-catolice, în 1949, aproape în fiecare comună sibiană exista şi cîte o biserică unită, ce a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, deşi majoritatea erau construite din banii şi din truda unitarienilor (sic). Din numărul mare de credincioşi au mai rămas circa 2.000 de oameni, care îşi cer acum bisericile înapoi“. (…) Într-una din comunele judeţului, …„unde a fost nevoie de intervenţia Prefecturii pentru a calma spiritele încinse, cei două sute de credincioşi unitarieni (sic) mai oficiază încă slujbele în casa unuia dintre ei“ (România liberă, 24 iunie 1997, pag. 2). Trecînd cu vederea stilul agramat al autorului, precizăm că el îi confundă pe uniaţi (adică pe foştii greco-catolici) cu unitarienii, care constituie o sectă protestantă, răspîndită aproape exclusiv printre maghiari.

Echivalarea ilicită dintre uniaţi şi unitarieni – asezonată, în plus, cu acel oportunism autohton pe care îl repudia spionul britanic Gardyne de Chastelain – este comisă şi de Silviu N. Dragomir, care îşi exhibă doct cunoştinţele în grupajul „Unitarienii – probleme vechi, dar şi probleme noi“ (Cotidianul, 2 iulie 1997, pag. 4). Această confuzie este cu atît mai gravă, inadmisibilă şi, totodată, inexplicabilă, cu cît este expusă cu seninătate de unul care pare să fie versat în problemă. De aceea, este cu atît mai grotescă încheierea articolului, care vrea să fie moralizatoare, dar care nu este decît o înjurătură dîmboviţeană la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi, nominal, a Patriarhului Teoctist.

În cadrul acestei campanii diabolice de înjurături, o formă grobiană o reprezintă materialul „Întrebaţi-l pe Teoctist de ce n-am intrat în N.A.T.O. Prietenii de la Moscova ştiu de ce“, realizat de către cei pe care Cristian Tudor Popescu, printre alţii, i-a supranumit „derbedeii de la Academia Caţavencu“ (nr. 26, 8-14 iulie, pag. 3; vezi şi „Adio, Papă!“, în nr. 25, 1-7 iulie, pag. 11).

Forma subtilă a înjurăturii este declaraţia cu titlul „Biserica Ortodoxă se comportă ca o supraputere“ făcută de monseniorul dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti (Tinerama, nr. 342, 15-21 iulie 1997, pag. 3; vezi şi articolul „B.O.R. e surprinsă de declaraţiile arhiepiscopului Ioan Robu“, în Curierul Naţional, nr. 1910, 20 iunie 1997, pag. 2). Dacă Biserica Ortodoxă Română, în propria sa ţară ortodoxă în proporţie de 85 la sută, este o „supraputere“, atunci Biserica Catolică, este acuzată de multă vreme şi de tot mai mulţi ierarhi şi teologi catolici că este „autoritarismul absolut“, cum spune Eugen Drewermann în interviul luat de Miguel Bayon, în El Pais (nr. 6511, 3 martie 1995, pag. 34) – Ioan-Paul al II-lea fiind contestat ca autocrat – şi despre care teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de R. Reagan, C.I.A. şi Ioan Paul al II-lea“ (El Pais, nr. 7338, 14 iunie 1997, pag. 27), – atunci, ziceam, cum poate fi considerată?! Heruvim? Sau megaputere dictatorială? – Pentru că, evident, o megaputere „democrată“ sunt S.U.A.! Dar despre totalitarismul specific Bisericii Catolice se poate scrie o carte, aşa că să revenim la „oile noastre“.

Un alt exemplu de „analfabetism“, şi tot cu ştaif, manifestă criticul literar Nicolae Manolescu, care perorează sentenţios cu fatuitatea sa cunoscută:

„Restitutio in integrum este un principiu care nu se negociază. Indiferent de obstacolele economice, sociale, personale. (…) În al treilea rînd, proprietatea Bisericii Greco-catolice. Supărarea ierarhilor ortodocşi pe uniţi nu este creştinească. Iar solicitarea Prea Fericitului, adresată Senatului, de a lăsa totul la înţelegerea celor (corect este: dintre cele) două Biserici, vine tîrziu, după ce, ani de zile, Biserica majoritară a refuzat să ia în considerare pretenţiile uniţilor.  E ruşinos să trînteşti uşa bisericii în nasul unor creştini, să-i sileşti să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir sau pe unde apucă…“ (Tinerama, nr. 339, 24-30 iunie 1997, pag. 3). Să fii critic şi istoric literar şi să denaturezi cu atîta insolenţă realitatea, astfel încît să pretinzi că unii sunt „siliţi să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir“, denotă o caracteristică psiho-afectivă nu doar bizară, ci, dimpotrivă, bolnăvicioasă, morbidă, diabolică, proprie sataniştilor (cu care cam seamănă la fizionomie). În articolul „Teoctist contra Papa“, Radu Budeanu, făcînd din ignoranţă o virtute, dovedeşte aceeaşi inconştientă suficienţă, insultătoare atît pentu el, ca „intelectual“, cît şi pentru Biserica Ortodoxă Română (în Ziua, nr. 921, 1 iulie 1997, pag. 12). De asemenea, în acest conflict de interese nu putea să lipsească fizicianul-„filozof“, despre care scriitorul Octavian Paler a susţinut anul trecut că este un impostor de care îl desparte o bibliotecă: Gabriel Andreescu proferează, şi el, o impardonabilă imprecaţie în articolul „Principala ameninţare la adresa democraţiei: Ierarhia Bisericii ortodoxe române“ (sic) (în 22, nr. 25, 24-30 iunie 1997, pag. 9).

Prin stil şi aroganţă, acest „mare“ emul al lui George Sörös este secondat de un alt „mare“ elitist, europenist şi mondialist, Mircea Mihăieş, care, în „Sutana marţială“, execrează astfel, drapîndu-şi cecitatea intelectuală în fraze gongorice: „…generalii noştri, în sutană sau în uniformă, refuză să priceapă că vremea popoarelor migratoare, cînd cădelniţa şi spada erau interşanjabile, a apus de mult“ (România literară, nr. 27, 9-15 iulie 1997, pag. 27).

La România liberă, unul dintre cei care s-au specializat în denigrarea Bisericii Ortodoxe Române este muzicantul Ion Zubaşcu (vezi, de exemplu, în 1997, numerele din: 18 martie, pag. 6; 19 martie, pag. 10; 16 aprilie, pag. 19; 10 mai, pag. 6; 21 iunie, pag. 7; 28 iunie, pag. 14; referitor la acest ultim material, vezi şi replica lui Sorin Dumitrescu „Şo pe biserică!“, Ziua, 12 iulie, pag. 10).

Fireşte că, în corul „presei serviabile“ – cum o numeşte Adrian Riza –, formată din condeieri care scriu după ureche, apar şi situaţii care ar fi hilare, dacă nu ar fi cel puţin triste. Astfel, sub titlul cules cu majuscule, „DAN ZAMFIRESCU ACUZĂ BOR“ (sic), un anume Ovidiu Drugă scrie – în loc de pix – cu drugul de la căruţă o casetă căreia i se aplică sintagma „două vorbe, trei prostii“: „«Dan Zamfirescu, unul dintre cei 6 lideri ai Partidului Liberal, a atacat violent ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzînd-o că se opune retrocedării proprietăţilor greco-catolice jefuite de statul comunist şi că a împiedicat vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România. Liderul liberal i-a acuzat, de asemenea, pe înalţii ierarhi ai BOR că „nu au făcut decît să slujească dictatura Ceauşescu“. În aceeaşi ordine de idei, Dan Zamfirescu a apreciat că anularea vizitei Suveranului Pontif în România are darul de a ne îndepărta de Occident, pentru că 60 la sută din vest-europeni sunt de confesiune catolică» (Evenimentul zilei, 3 iulie 1997, pag. 4). Ca să înţelegem  proporţia enormităţilor pe care le reproduce dintr-o ignoranţă condamnabilă, este suficient să arătăm că liderul liberal admirat de ziaristul „p’afarist“ este, de fapt, Dinu Zamfirescu (vezi şi Ziua, 3 iulie, pag. 9). Dan Zamfirescu, chiar dacă este un descendent liberal, este o persoană „fără de partid“, este un distins istoric, apărător fervent, dar obiectiv, al Bisericii Ortodoxe Române, şi nu un imprecator penibil ca acel Dinu Zamfirescu, care n-a auzit de Reformă, de Luminism şi, în consecinţă, de faptul că vest-europenii sunt preponderent nu catolici, ci (neo)protestanţi, adică anticatolici.

Mizeria intelectuală a acestora este egalată de insanităţile debitate în articolul „Acefalie şi autocefalie“ de către un desţărat al cărui nume nici nu mai trebuie folosit (în România literară, nr. 29, 23-29 iulie 1997, pag. 11).

Corului hulitorilor i se alătură N. Burghelea cu articolul „Obscurantismul unor feţe bisericeşti minează (!) viitorul ţării“ (în Cotidianul, nr. 157, 11 iulie 1997, pag. 2), Anca Manolescu cu articolul „O lecţie pentru societatea civilă“ (în Dilema, nr. 232, 1-10 iulie 1997, pag. 11), Radu Pătârlăgeanu cu materialul „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ (în România liberă, nr. 2195, 17 iunie 1997, pag. 5) Vitalie Ciobanu cu articolul „Dubla înfăţişare a B.O.R.“ (idem, nr. 2252, 22 august 1997, pag. 1) şi alţi asemenea oportunişti şi farisei ai epocii de tranziţie.

În contrast cu paupertatea intelectuală şi morală reflectată de membrii „elitei“ politice şi literare enumeraţi în cele de mai sus, Radu Theodoru, un distins reprezentant al castei militare reflectă situaţia reală: „Aşa-zisa lege Boilă votată de un Senat cam străin de istoria românilor şi nepăsător la urmările pe termen mediu şi lung ale unor legi votate în pripă este o foarte abilă manevră de destabilizare a Bisericii naţionale, aliindu-se ofensivei împotriva Răsăritului declanşată de catolicism, favorizînd direct sau indirect, odată cu greco-catolicii, sectele manevrate de peste ocean. (…) Această ofensivă greco-catolică se suprapune pe jalnica interpretare primitivă a pluralismului, sfîrtecînd ceea ce a mai rămas viu şi conştient din sentimentul unităţii naţionale. Adică exact ceea ce se vrea în pregătirea psihologică a secesiunii Transilvaniei.

Este, de fapt, un atac deliberat, periculos, camuflat sub mantie iezuită, la unitatea structurală a României!“ (Radu Theodoru, „Sub mantie iezuită“, în Ordinea, nr. 28, 12-18 septembrie 1997, pag. 4).

6. Escaladarea conflictului provocat de către ex-greco-catolici

Într-adevăr, este ruşinos să vorbeşti cu morgă în totală necunoştinţă de cauză, cum fac cei enumeraţi, ca şi mulţi dintre cei care, de data asta, comentează conflictul accentuat de Matei Boilă. Este ruşinos, dar, mai ales, este deosebit de grav. Dacă ar fi astfel, aşa cum cred N. Manolescu, R. Budeanu, Al. Paleologu ş.a., atunci de ce catolicii nu revendică Biserica Neagră din Braşov, care a fost a lor, iar acum aparţine evanghelicilor? De ce să nu cerem legionarilor să le restituie in integrum vieţile lui Iorga, Madgearu şi ale celorlalţi 65 de demnitari asasinaţi la Jilava? De ce să nu cerem ţărăniştilor să le restituie in integrum vieţile celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907?

Dar, cum s-a mai spus, de ce să nu se ţină cont de anul 1700, cînd toate bisericile erau ortodoxe, unele fiind luate cu forţa şi atribuite enoriaşilor noului cult, creat printr-un hibrid? Căci multe dintre bisericile pe care ex-greco-catolicii le revendică acum sunt dintre acelea ortodoxe luate prin rapt cu ajutorul armatelor habsburgice! De ce catolicii nu restituie cele peste 150 de biserici şi schituri distruse cu tunul de către generalul catolic Adolf von Bukow, din ordinul unei împărătese catolice „luminate“? La aceste biserici face referire, printre alţii, I.P.S. dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, în articolul „De ce se amestecă Parlamentul în viaţa Bisericii?“ (Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 2; Dimineaţa, nr. 143, 26 iunie 1997, pag. 1).

În definitiv, trebuie să acceptăm dialectica Istoriei: negaţia reprezentată de silnicia de la 1700, impusă de Habsburgi, a fost negată la 1945 de silnicia impusă de Sovietici, iar sinteza acestei negări a negaţiei este refacerea unităţii ortodoxe a Românilor. Ca atare, hybris-ul impus la 1700 a fost negat atît de Istorie, în 1945, cît şi de Vatican, căci uniatismul a fost un „concept politic şi, totodată, un eşec politic“ – cum spune Ion Bria. Faptul că uniatismul a fost respins de Vatican la Balamand atestă, o dată în plus, că nu mai există „greco-catolici“, fiindcă sunt „catolici orientali“ – adică prozelitismul Vaticanului a fost victorios şi i-a catolicizat pe deplin, îndeosebi pe lideri, mai ales cu ajutorul „ajutoarelor“ în bani, haine, alimente, medicamente, burse etc., date, în decursul timpului, de către asociaţiile catolice caritabile.

De altfel, a devenit evident că, aşa cum, la 1700, au fost siliţi, din cauza mizeriei economice, să treacă la catolicism – doar în forma iniţială a celor patru puncte stabilite la Conciliul de la Florenţa –, acum, după mizeria economică provocată deliberat după 1989, unii români, ademeniţi cu bani (daţi sub formele enumerate) au trecut la romano-catolici, la catolici orientali, la baha’i, la mormoni, la iehovişti etc., etc. Dar, să nu uităm proverbul românesc: „Banul e ochiul dracului“. Şi să nu uităm că înainte de a fi ortodocşi, am fost (daco-)români. Ulterior, ademeniţi cu cîţiva arginţi, unii au devenit catolici, apoi protestanţi, neoprotestanţi etc. Dar, cu mici excepţii, non-ortodocşii au devenit anti-români, fapt atestat indubitabil inclusiv de „scandalul Boilă“ şi de campania mediatică şi diplomatică anti-ortodoxă.

Oricum, în aproape toate articolele apărute recent pe această temă, dacă nu în titlu, atunci în cuprinsul materialului, se relevă că proiectul introdus de către Matei Boilă a provocat condiţiile pentru un „război religios“, „război al nervilor“, „război al surzilor“ etc. Pe un ton preţios şi iritat, Anca Manolescu, din „echipa de zgomote“, chiar face trimitere la Bosnia şi la Belfast (în Dilema, nr. 232, 4-10 iulie 1997, pag. 11). „Înverşunarea, violenţa verbală şi fizică împotriva minoritarei (astăzi) populaţii greco-catolice din Transilvania riscă să se transforme într-o noapte a Sfîntului Bartolomeu“ – pretinde studentul Alexandru Brok (în 22, nr. 34 (392), 26 august – 1septembrie 1997, pag. 2)

Unii abia aşteptă să înceapă un veritabil război civil. Printre aceştia din urmă se numără cu siguranţă minoritarii maghiari. Acest pericol este atestat şi de cazul din Odorheiul Secuiesc. După cum au arătat,  printre alţii, Val Vâlcu şi Dorin Suciu, romano-catolicii şi reformaţii maghiari s-au coalizat împotriva măicuţelor „greco-catolice“ de la Fundaţia Inimi Neprihănite pentru alungarea lor din clădirea construită pentru ele de către elveţieni (Adevărul, nr. 2201, 19 iunie 1997, pag. 1 şi 20; vezi, de asemenea, interviul cu Cyrill Burgel, preşedintele Asociaţiei Umanitare BASEL HILFT, în Românul, nr. 26, 30 iunie 1997, pag. 3; articolul lui Val Vâlcu din Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 4; în România liberă, nr. 2182, 2 iunie 1997, pag. 10; România Mare, nr. 336, 18 iulie 1997, pag. 6; etc.).

Pentru maghiari nu contează că era vorba tot de catolici – fie ei şi orientali, dar, totuşi,  din „marea familie catolică“ –, ci de faptul că era vorba de români, iar aceştia le stricau „echilibrul etnic“, motiv pentru care trebuiau alungaţi, eventual chiar linşaţi, ca pe Mihăilă Cofariu, ca să nu mai îndrăznească să mai vină acolo. De altfel, în Ungaria, cazul este descris de către Bogyi Bencze Jakab în articolul „Românizarea“ în următorii termeni: „Dacă în această clădire va funcţiona şi o şcoală, un lucru este sigur: că nu se va învăţa în limba maghiară atâta vreme cât aici călugăriţele Congregaţiei menţionate îşi vor desfăşura activitatea. Sute de cetăţeni, dar şi bisericile istorice au protestat în Piaţa Marton Aron din Odorheiu Secuiesc împotriva acţiunii mîrşave de românizare“ (Magyar Forum (Budapesta), nr. 31, 31 iulie 1997, pag. 3). Ulterior, în articolul „Şcoala maghiară nu este mînăstire“, acelaşi individ falsifică realitatea în stilul specific hungarist: „…Nişte călugăriţe românce ale congregaţiei greco-catolice Inimi neprihănite au ocupat clădirea recent construită în Cerehat, clădire destinată înfiinţării unei şcoli maghiare. Consilierul judeţean al U.D.M.R., Bardoczi Csaba, a organizat o demonstraţie a cetăţenilor din Odorhei, în faţa clădirii ocupate ilegal de către călugăriţe“ (Magyar Forum, nr. 33, 14 august 1997, pag. 7).

Aceste practici relevă că intoleranţa etnică manifestată de unguri tot timpul „mileniului“ nu a fost estompată de „civilizaţia catolică“, pe care o invocă mereu ca pe un titlu de nobleţe, din nevoia de a suplini lipsa funciară a nobleţei.

Acest caz denotă doar cît de mult se lasă păcăliţi simplii enoriaşi „greco-catolici“ de către liderii lor, cînd sunt atraşi în colaborarea cu catolicii (maghiari îndeosebi).

Extrapolînd acest raţionament şi asupra coaliţiei C.D.R.-P.D.-U.D.M.R., constatăm că rezultatele colaborării lor ne îndreptăţesc să spunem ca Remus Rătăgan:  „Poate că ne merităm soarta“ (Timpul, nr. 32, 10-16 iunie 1997, pag. 6-7). Rămâne să ne mai întrebăm cît de tare şi cît de mult timp trebuie să ne mai lovim cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Problema este că, pînă în noiembrie 1996, conflictele erau provocate de către catolicii orientali, însuşi Mitropolitul Lucian Mureşan incitîndu-şi enoriaşii prin publicaţia Unirea din Blaj. Acum acesta şi-a modificat comportamentul şi „aşteaptă ca Puterea“ să le rezolve pretenţiile. Apoi, cu iezuitismul catolic propriu, declară: „… două mîini aflate în rugăciune sunt şi rămîn singura noastră armă“ (România liberă, 24 iunie, pag. 3 şi, respectiv, 12 iulie, pag. 14). Dar, evident, cu fariseismul catolic tipic, trece sub tăcere că, acum, are în cele două mîini şi Puterea. Şi, vorba francezului, „dreptatea celui mai puternic e totdeauna mai bună“.

Escaladarea conflictului se va face, aşadar, chiar de  către Putere, care are menirea, dimpotrivă, să diminueze conflictele şi să găsească o soluţie de compromis. Scandalul Boilă are o valoare emblematică, dovadă fiind dihonia stîrnită şi reflectată de aproape toate mass media interne. El a fost provocat deliberat şi am putea spune că, prin efectele sale, a întrecut toate aşteptările, nu numai ale catolicilor orientali din România, ci şi ale altora, îndeosebi ale minoritarilor maghiari şi, evident, ale Vaticanului, care îi coordonează pe toţi.

Elocvent, în acest sens, este şi faptul că ultima încercare de realizare a întîlnirii dintre Ioan-Paul al II-lea şi Alexei al II-lea, din 21 iunie 1997, la Viena, a avut aceeaşi soartă ca întîlnirea preconizată pentru septembrie 1996, care „a fost amînată. Principalul măr al discordiei dintre Vatican şi Alexei al II-lea: problema uniaţilor ucraineni…“ (Le Point, 7 iunie 1997, pag. 7). Mai mult, în articolul „Ecumenismul trece prin clipe grele în Europa“, Henri Tincq arată: «Alexei al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, a provocat un şoc cu ocazia deschiderii reuniunii ecumenice de la Graz (…). În termeni violenţi, Patriarhul Moscovei a descris „dezintegrarea“ Europei de Est şi a „denunţat“ sosirea masivă de „misionari“ care se lansează într-un prozelitism dezlănţuit pe tărîmuri cu tradiţii ortodoxe, precum Rusia, Ucraina şi România (…). Lansînd apeluri la o „nouă evanghelizare“ a Europei postcomuniste, papa a contribuit în mare măsură la furia ţărilor ortodoxe…» (Le Monde, 25 iunie 1997, pag. 4). Cît despre misionarii şi sectanţii din România, o „revistă“ sumară face C. Mucichescu în articolul „Sectele religioase sunt un pericol pentru siguranţa naţională“ (Naţional, 25 iunie 1997, pag. 3).

O clarificare o aduce interviul „Acest papă foloseşte două limbaje“, luat Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Daniel Ciobotea:

„(…) Întrebare. – Această întrebare, cu prozelitismul, este atît de gravă pe cît se vorbeşte?

Răspuns. – Problema este că foarte mulţi ortodocşi nu mai au încredere în papă, care foloseşte două limbaje diferite: vorbeşte despre ecumenism, despre dialog şi, apoi, îi încurajează pe greco-catolici. (…)

Î. – Greco-catolicii reprezintă o comunitate de rit oriental, care recunoaşte supremaţia Suveranului Pontif.

1. – Sunt comunităţi smulse Bisericii Ortodoxe în Evul Mediu şi în secolele următoare, din motive politice şi economice. Nu reprezintă un model din punct de vedere al raporturilor ecumenice, ci, mai degrabă, un obstacol. Reprezintă un exemplu tipic de prozelitism, în Est. În prezent, greco-catolicii sunt susţinuţi, din punct de vedere financiar, de către Occident. Primesc bani pentru a-şi construi biserici, şcoli şi alte edificii, în vreme ce ortodocşii se zbat în sărăcie. Nu este un exemplu prea bun de fraternitate (…)“ (La Repubblica, 24 iunie 1997, pag. 16).

Aşadar, în publicaţiile străine se admite că acest conflict dintre ortodocşi şi catolici (aici fiind incluşi şi catolicii orientali) s-a adîncit şi trebuie analizat cu înţelegere spre a fi depăşit. În schimb, în România ortodoxă, actuala Putere – manevrată de catolicii orientali şi catolicii şi neoprotestanţii maghiari – adînceşte deliberat conflictul respectiv şi, prin precedentul creat, îl extinde şi în alte domenii, îndeosebi etnic.

7. Implicaţiile conflictului generat de catolicii orientali

Marele pericol pe care îl reprezintă escaladarea tensiunilor confesionale provocate de către catolicii orientali de rit bizantin – adică foştii greco-catolici – este acesta: provocarea unui război în Transilvania, fie el interetnic, fie interconfesional, pentru ca trupele S.F.O.R., formate preponderent din unguri şi germani, să fie trimise sfoară în România, pentru „pacificare“, iar de aici să uite să mai plece.

Ca să se conştientizeze faptul că aici nu este vorba de o alarmă falsă sau de propagandă „naţionalistă“, trebuie să avem în vedere tendinţa decelată în politica fostei Opoziţii, adică actualei Puteri. Astfel, pînă acum, adică în legislaturile anterioare, unii lideri ai P.N.Ţ.C.D. au pus problema restitutio in integrum doar în ceea ce priveşte fostul patrimoniu al cultului ex-greco-catolic. Tensiunile – şi, uneori, chiar violenţele locale provocate de liderii respectivi, ca Matei Boilă, Ioan Ploscaru, Lucian Mureşan, Tertulian Langa ş.a. – au fost ţinute în frîu de fosta Putere.

Acum, cu actuala configuraţie a Parlamentului şi a Executivului, liderii P.N.Ţ.C.D., vrînd să şteargă cinci decenii de istorie, au extins – după cum atestă titlurile din ziare – aplicarea principiului restitutio in integrum la aproape toate domeniile: la casele naţionalizate, la fondul funciar, la cel silvic, la fostele domenii regale etc. (vezi şi intervenţia deputatului Romulus Raicu în Monitorul Oficial, nr. 104, partea II, 19 iunie 1997, pag. 9).

Or, această politică vindicativă şi restauraţionistă afectează nu doar o sută de mii de catolici orientali dispersaţi în toată Transilvania, ci, direct sau indirect, marea majoritate a populaţiei României.

Mai mult, „Vasile Lupu, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, consideră că Parlamentul României va proceda la dezbaterea modificării Legii 18/1991 şi a Legii 112/1995 în contextul respectării principiului restitutio in integrum, recomandat – după cum spune deputatul P.N.Ţ.C.D. – de Consiliul Europei“ (Dimineaţa, 16 aprilie 1997, pag. 1). Această mărturisire de obedienţă relevă şi una dintre dimensiunile ingerinţelor organizaţiilor externe. Ca expresie a „racursiurilor“ politice practicate de către P.N.Ţ.C.D., trebuie să adăugăm şi continuarea articolului: «Prezent la aceeaşi conferinţă de presă comună, la care au asistat şi liderii locali ai P.D., P.D.S.R. şi P.N.L., senatorul Varujan Vosganian, preşedintele Partidului Alternativa României şi al Comisiei de buget, finanţe, bănci din Senat, a venit cu următoarea replică: „În ceea ce priveşte principiul restitutio in integrum, eu îmi amintesc de faptul că, în campania electorală, C.D.R. a avut o atitudine ceva mai nuanţată, comparativ cu ceea ce se afişează acum. Eu cred că în această privinţă există şi o altă variantă, şi anume compensaţia corectă a bunurilor“» (ibidem). [Evident, acum, în mandatul 2005-2008, ministrul Varujan Vosganian a uitat ce perora în urmă cu 10 ani! – n.n., V.I.Z.].

În contextul degradării continue a economiei, a valorilor sociale, morale etc., tensiunile provocate de către actualii guvernanţi se vor cumula cu cele anterioare, ajungîndu-se la o destabilizare de proporţii. Iar dacă între români se produc asemenea conflicte, atunci pretenţiile şi pretextele minoritarilor maghiari – care sunt foarte solidari atît între ei înşişi, cît şi cu Ungaria şi cu diaspora – vor apărea ca fiind credibile în faţa organismelor internaţionale, la care ei se plîng constant că ar fi persecutaţi de românii „primitivi“. Cum se ştie, una din aceste pretenţii vizează fostul patrimoniu cultic, Lászlo Tökes enumerînd, recent, 277 de imobile revendicate (vezi „Episcopia Reformată de Piatra Craiului solicită retrocedarea a 277 de clădiri“, în Adevărul, nr. 2222, 14 iulie 1997, pag. 3; Adrian Sârbu, „Lupii udemerişti în blană de oaie“, în Adevărul, nr. 2223, 15 iulie 1997, pag. 1; Kisgyorgy Reka, „Restitutio in integrum“, în Romaniai Magyar Szo, 16 iulie 1997, pag. 3).

Cu Ungaria nemeritat admisă în N.A.T.O. şi cu România ţinută deliberat la uşă, vor fi găsite prompt motivele care să „întemeieze“ ceea ce clamase, în decembrie 1989, Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei: „datoria de a interveni“ militar într-o ţară, din considerente „umanitare“. Deja precedentele din Europa au fost create şi verificate: Bosnia şi Albania.

De altfel, acest potenţial conflict a fost anticipat, în octombrie 1996, de către Jonathan Eyal, director la Institutul Regal de Studii Strategice din Londra: „Ideea că Ungaria se va alătura în curînd Alianţei occidentale, în vreme ce România este încă ţinută deoparte, este, după părerea mea, cea mai sigură reţetă pentru un dezastru: la adăpost, sub umbrela protectoare a N.A.T.O., Ungaria va fi capabilă să avanseze oricîte pretenţii doreşte, în vreme ce România nu va avea nici un motiv să se conformeze, atîta timp cît este marginalizată“ (The Independent, 9 octombrie 1996, pag. 13). În mod similar s-au exprimat şi alţi politicieni şi politologi occidentali.

Adevărul este că politologul britanic a întrevăzut o variantă favorabilă – cît de cît – României, presupunînd, adică, situaţia în care ţara noastră ar fi fost condusă de lideri patrioţi, cu rectitudine morală, capabili să îi apere independenţa şi să nu se conformeze presiunilor externe atît de mult încît să desconsidere interesul naţional.

Or, este evident – în special după alegerile din noiembrie 1996 – că nu mai este nevoie de un război fierbinte – ca în Golf sau în Iugoslavia –, pentru că, în mare parte, România este pe cale de a fi cucerită prin războiul atipic, adică prin războiul instituţional, economic, informaţional, psihologic, axiologic etc. – în esenţă, prin plasarea în posturile cheie a unor indivizi obedienţi organismelor occidentale, mondialiste. În acest sens, peremptorie este maşinaţia făcută pentru plasarea în fruntea unui important organism militar a „civilului“ Dan Pavel, membru al Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.), grup care constituie unul dintre comandourile Coloanei a V-a înfiinţate de George Sörös (vezi nota lui Edgar Lee Masters, „Singurul concurent, singurul învingător“, în Jurnalul Naţional, nr. 1309, 15 sept. 1997, pag. 24). Asemenea „civili“ sunt, în realitate, mercenarii armatelor care duc războiul atipic împotriva României.

De aceea, Ungaria iredentistă şi revanşardă, protejată de umbrela N.A.T.O., va căuta – în mod direct, dar, mai ales, prin intermediul coloanei sale a cincea, U.D.M.R. – să ţină în şah România şi, şantajînd-o, să o silească să cedeze cît mai multe din prerogativele sale de stat naţional, unitar şi independent. Aşa face azi, impunînd amendamente la legi referitoare la domenii strategice pentru interesele naţionale – pe care Guvernul român, obedient Occidentului într-o măsură atît de mare cum nu s-a mai întîmplat niciodată în Istoria ţării, le promovează prin Ordonanţe de urgenţă sau prin alte măsuri prin care, în final, este afectată securitatea naţională.

Elocvent, în acest sens, este următorul rezumat: „(…) Din ce în ce mai clar, U.D.M.R. pare a se impune în faţa colegilor săi de coaliţie şi de guvern. Chiar dacă beneficiază de un procent (sic) ce nu depăşeşte 8 la sută, dar nici nu scade sub 6 la sută, Uniunea este, deocamdată, indispensabilă aliaţilor săi. De pe această poziţie, U.D.M.R. joacă rolul toboşarului care dă ritmul vîslitului la galere, în sensul că nici iarba nu creşte dacă nu vor Marco Bela şi ceilalţi lideri ai Uniunii.

A vrut U.D.M.R. ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale? A avut-o! A vrut U.D.M.R. ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii învăţămîntului? A avut-o, chiar dacă, pentru prima dată după investirea noului Executiv, a fost nevoită să ameninţe public cu ieşirea de la guvernare! N-a vrut U.D.M.R. constituirea unei comisii parlamentare pentru cercetarea aberantelor violenţe de la Odorheiul Secuiesc? Nu s-a constituit comisia! Foloseşte scopurilor U.D.M.R. modificarea Legii fondului funciar, în special la capitolul păduri? Foloseşte, şi o va avea şi pe aceasta! Vrea U.D.M.R. retrocedarea unor bunuri ale Bisericii Catolice? Le va obţine, în ciuda tuturor sforţărilor Bisericii Ortodoxe, fiind doar o chestiune de timp şi de răbdare.

Ca un scurt rezumat, de pînă acum, al activităţii triumviratului din fruntea ţării, se poate spune că P.N.Ţ.C.D. are o imagine bună, un procent (sic) liniştitor şi o anumită încrîncenare, P.D. are viclenia necesară impunerii ideii că fără el nu se poate, iar U.D.M.R. obţine ceea ce vrea şi, mai ales, cînd vrea…“ (vezi rubrica „Blitz“, de Victor Ciutacu, în Curierul Naţional, nr. 1928, 11 iulie 1997, pag.3; vezi şi nr. 1931, 15 iulie, pag. 3; „Toleranţă… in integrum“, de Ileana Sandu şi „Supea cu plăcuţe“, de Tudor Dumitru Savu, în Timpul, nr. 26, 8-14 iulie 1997, pag. 7).

La fel sunt tratate aceste probleme – inclusiv scandalurile Odorheiu Secuiesc şi Boilă – de Cristian Tudor Popescu, în „Ţărăniştii – disperarea de a muri fără jilţ“ (Adevărul, 2 iulie 1997, pag. 1), de Dan Musceleanu, în „Vară revizionistă“ (Ultima oră, 11 iulie 1997, pag. 2), de Ioan Mureşan, Ioan Drăgoi, Mircea Micu (Românul, nr. 28, 14-20 iulie 1997, pag. 2) şi de alţii.

Mîine, acestui guvern i se va impune să statueze federalizarea României, începută acum prin crearea aşa-ziselor „euroregiuni“, asemănătoare, în esenţă, cu „Planul Valev“ propus de sovietici în urmă cu aproape patru decenii.

În consecinţă, România, pedepsită, umilită şi sărăcită, este pîndită la colţ – unde a şi fost pusă, în 8 iulie 1997, la Madrid –, pentru a se corecta faptul că, în decembrie 1989, în mod surprinzător şi miraculos, scăpase din cursa care i se întinsese.

Considerăm adecvată, în încheiere, o concluzie formulată de Radu Theodoru: „Biserica Ortodoxă formează una dintre ţintele principale ale strategiei papale în alianţă cu francmasoneria condusă de ocultă. Atacul dat de francmasoni ca Al. Paleologu Bisericii Ortodoxe Române, incriminările răposatului rabin Moses Rosen, aţîţările interconfesionale din Transilvania şi rolul trist de spărgător de unitate spirituală jucat de preoţimea greco-catolică fac parte din scenariul papalo-ocult, scenariu în care bună parte din oficiali fac figuraţie plătită, asumîndu-şi un statut de înaltă trădare“ (România ca o pradă, Editura ALMA, 1997, pag. 335).

August 1997

(4)

Episodul al treilea aici

PARTEA A TREIA

8. Avatarul publicării acestui studiu

Este necesar să conştientizăm un fapt esenţial: schisma intraortodoxă comisă la 1700 prin confecţionarea cultului „greco-catolic“ a fost reintrodusă, în 1990, prin gonflarea ilegitimă şi ilegală a cultului ex-greco-catolic. Dar, de data aceasta, schisma era comisă într-o formă mai amplă şi mai virulentă, deoarece actualii manipulatori au dispus de mijloacele moderne de propagandă insidioasă şi penetrantă, mass media, şi de formele mai eficiente de aplicare: legile date de un Parlament incult sub aspect istoric, juridic şi cultic, imbecil politic – întrucât nu a întrevăzut consecinţele legilor promulgate – şi, de aceea, esenţialmente antinaţional şi antiromânesc, în condiţiile în care Opoziţia era manipulată prin sloganuri politice demagogice, cu efect halucinogen, sau chiar anihilată sub paravanului directivelor Uniunii Europene sau Consiliului Europei. Aceste directive erau, uneori, pretexte, iar alteori, deşi erau reale, puteau fi combătute, fiind insutenabile. Cu condiţia să fi avut o clasă politică demnă, patriotică şi nu una pe care am denumit-o – întemeiat, chiar dacă puţin pleonastic – clicocraţia cleptocrată.

Una dintre consecinţele majore şi cele mai periculoase este clamată şi acum, ca şi în urmă cu un deceniu: aproape toată presa onestă relevă că aplicarea principiului restitutio in integrum este – după „Marea privatizare“, care este pe  locui întâi –a doua mare modalitate de escrocherie a Epocii Tranziţiei. Într-adevăr, s-a structurat, deja, o mafie a retrocedărilor sub paravanul acestui principiu, care este aplicat abuziv şi fără temei juridic în aproape toate cazurile: doar pe baza unor falsuri confecţionate de cvintetul de escroci format din „rechinii imobiliari“, avocaţi, judecători, procurori şi funcţionari publici – toţi corupţi şi dornici de îmbogăţire pe baza bunului public.

Aşa cum atestă colecţia revistelor citate – România Mare, Politica şi Ultima oră –, în studiile mele am anticipat această consecinţă extrem de gravă: devalizarea Patrimoniului Naţional prin aplicarea abuzivă şi, în cvasitotalitatea cazurilor, absolut neîntemeiată şi ilegală, a politicii restitutio in integrum.

8.1. Demersuri întreprinse pentru publicare

De aceea, pentru a alarma opinia publică, m-am străduit, atunci, să public studiul de faţă. L-am multiplicat şi l-am trimis, în vara lui 1997, prin scrisori recomandate, ex-preşedintelui Ion Iliescu, Patriarhului Teoctist şi tuturor episcopilor şi arhiepiscopilor din Ardeal şi, apoi, l-am dat, personal, unui secretar patriarhal, unor tineri de la publicaţiile A.S.C.O.R., precum şi redactorului şef al revistei Vestitorul Ortodoxiei – cu rugămintea, evident, să-l publice. Dintre toţi, doar Î.P.S. Mitropolitul Bartolomeu Anania mi-a răspuns, în scris, apreciind studiul meu, motiv pentru care i-am trimis alte câteva precizări.

8.1.1. A doua scrisoare către Î.P.S. Arhiepiscopul Bartolomeu

Redau, în continuare, a doua scrisoare trimisă Î.P.S. Mitropolitului Bartolomeu Anania, pe atunci doar arhiepiscop.

«Înalt Preasfinţia Voastră Bartolomeu,

Arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului

Răspunsul însuşi, aprecierea studiului şi demersurile pe care deja le-aţi făcut sunt cu atît mai măgulitoare pentru mine cu cît vin din partea unui cărturar ca Sfinţia Voastră. Observaţiile critice m-au ajutat să evit să mă expun – de aceea vă sunt şi mai mult recunoscător.

Din punct de vedere stilistic, studiul a fost conceput pentru a conveni oricărei publicaţii – inclusiv uneia dispuse să accepte varianta scrisă la limita pamfletului, cum este partea a doua. Fireşte că această variantă, cu sfera de adresabilitate cea mai largă, nu convine unei publicaţii de factură religioasă – care trebuie să se supună normelor asumate la Balamand de către Biserica Ortodoxă Română. Avînd în vedere acest lucru, eu vă sugerasem să alegeţi, în primă instanţă, doar partea întîi, referitoare la aspectul juridic – cel mai nebulos, dar manipulat doar în sensul indus de către catolici: cel fals.

Aspectul inedit al studiului meu este că explică situaţia reală şi corectă a statutului cultului ex-greco-catolic – ceea ce nu s-a făcut pînă acum, nici măcar de către părintele prof. I. N. Floca, singurul care, recent, s-a preocupat de problema, în genere, a dreptului canonic.

Din această cauză, aspectul polemic nu poate fi înlăturat; de altfel, nu a putut să o facă nici Preasfinţia Voastră în PRO MEMORIA, pe care am citat-o expres. Din păcate, această lucrare reprezintă o rara avis în bibliografia problemei şi, mai ales, în „arsenalul“ nostru.

Desigur că aspectul polemic – războinic, deci, conform etimologiei – nu înseamnă varianta vitriolată, à la Voltaire.

Nenorocirea este că, după cum am mai spus în articolul „O presiune asupra României – vizita papei de la Roma“, apărut în serial în Politica (nr. 276, 21 iunie 1997, pag. 1, cu continuare în nr. 277-287), în timp ce publicaţiile ortodoxe religioase se conformează normelor de la Balamand – anume de a evita violenţele de limbaj, insultele etc. –, publicaţiile (pro)catolice laice şi religioase sunt extrem de violente, injurioase, denigratoare la adresa bisericii „surori“, Biserica Ortodoxă. Exemplele notorii deja sunt senatorii Matei Boilă şi Ioan Francisc Iosif Gabriel Moisin, Arhiepiscopul Ioan Ploscaru, Mitropolitul Lucian Mureşan ş.a. Mai puţin cunoscut de opinia publică este faptul că Anton Moisin, fratele celuilalt, a dus, pînă în noiembrie 1996, o virulentă activitate de incitare a enoriaşilor, trimiţînd diverse scrisori primarilor din Transilvania pentru a-i stîrni contra Bisericii Ortodoxe şi a Statului Român, în cadrul unei aşa-numite (de către el) „Noi mişcări memorandiste“.

Această toleranţă – autentic creştinească – a clerului ortodox este interpretată de enoriaşi ca o stare de inactivitate, de indolenţă, de dezinteres – chiar de neputinţă. Dacă faţă de sectele neoprotestante unii preoţi mai au o atitudine critică, uneori chiar vehementă, în schimb, faţă de biserica „soră“ romano-catolică (şi, implicit, faţă de catolicii orientali), Biserica Ortodoxă Română se poartă absolut cum indică Evangheliile: după ce primeşte o palmă, întoarce şi celălalt obraz.

Nu-mi permit să cenzurez această atitudine – care, pe lîngă spirit creştinesc, implică şi o fină nuanţă de diplomaţie bizantină, în sensul elevat al termenului. Dar eu, ca laic ortodox, pot aplica puţin legea talionului – care, în fond, îşi are originea în Vechiul Testament şi, fără îndoială, chiar în morala premergătoare acestuia. În speţă, la agresiunile catolicilor noştri (orientali sau romano-catolici), trebuie să răspundem cel puţin cu aceeaşi virulenţă, iar eu sunt în măsură să o fac; spun „cel puţin“ fiindcă suntem în defensivă şi, mai ales, am pierdut teren în cîmp tactic şi am pierdut iniţiativa la nivel strategic. Or, în actualul context geopolitic zonal şi internaţional, aceasta înseamnă pierderi mari – iar dacă ne menţinem în defensivă, atunci s-ar putea să devină pierderi ireparabile. Mai ales pentru că formele de agresiune subsumate acestui război atipic sunt insesizabile nu numai de către omul obişnuit, dar şi de către specialiştii noştri (prea puţini la număr).

În ceea ce mă priveşte, în măsura în care îmi veţi facilita accesul la publicaţiile religioase ortodoxe, desigur, mă voi strădui să respect politica respectivelor publicaţii – îndeosebi limbajul non-violent şi ţinuta academică. De exemplu, pot să-i spun unuia că este „prost“, dar, dacă e nevoie, pot şi să-i spun că manifestă „incapacitate de comprehensiune“ – caz în care el ar putea să creadă că îl laud.

Dar, după umila mea părere, cred că lucrurile se precipită şi încă în defavoarea Ortodoxiei, în genere, şi a României în special – „mîna invizibilă“, cum spune Adam Smith, fiind manevrată de oculta internaţională. Un argument în acest sens este chiar comunicatul dat de Biroul de presă al Arhiepiscopiei pe care o păstoriţi (comentat în Ziua, nr. 1027, din 1-2 noiembrie 1997, pag. 4) – comunicat din care reiese că suspectaţi agenţia Mediafax de manipulare a opiniei publice prin modul tendenţios de redactare – practic, de „mistificare“ – a ştirii respective. Şi aveţi dreptate, fiindcă Mediafax procedează aşa în mod constant, fiind manevrată de cercuri ostile din străinătate. Cît despre interviul dat reporterului Vasile Arcanu (publicat în Oglinda nr. 808, din 23 oct. 1997, pag. 2), cu titlul „La violenţele greco-catolicilor, ortodocşii transilvăneni reacţionează paşnic“, din el se degajă o anumită serenitate – pe care se cuvine să o aveţi şi care este întemeiată, dată fiind micimea numărului ex-greco-catolicilor. Numai că, undeva, într-un „colţ“, trebuie să transpară ideea periculozităţii pentru interesul naţional – şi, mai ales, zonal, transilvănean – a acţiunilor enoriaşilor ex-greco-catolici, precum este, de exemplu, acţiunea recentă de la Satu Mare. Periculozitatea constă în faptul că asemenea acţiuni tip „comando“ sunt montate de Vatican, cu susţinere din partea altor state; şi vorba aceea, e de ajuns „o măciucă la un car de oale“.

Părinte Arhiepiscop, pentru că nu vreau să abuzez de timpul, de amabilitatea şi de răbdarea Presfinţiei Voastre de a mă citi, mă grăbesc să închei, dar nu înainte de a vă mai ruga un lucru: dacă puteţi, încercaţi să-mi înlesniţi publicarea – în cazul în care consideraţi că merită – a materialului pe care vi-l trimit aici: „O presiune asupra României – vizita papei de la Roma“. După cum v-am spus, a apărut în Politica, sub numele „Iulian A. Postatu“ (care tot eu sunt). Dar a apărut în vreo 12 episoade şi, practic, i s-a diminuat efectul, fiindcă i-a lipsit continuitatea şi, deci, perspectiva; apoi, tot din motive de „spaţiu tipografic“ insuficient, a apărut fără bibliografie, ceea ce l-a emasculat în mare parte. Între timp, l-am completat şi adus la zi şi, deci, ar fi o ediţie adnotată şi nu o simplă republicare. Eventual, i s-ar putea schimba titlul într-unul mai neutru: de exemplu „Un paradox mediatic: vizita papei de la Roma“, deşi eu aş prefera să rămînă cel deja existent.

În sfîrşit, mă oblig să vă trimit cît pot de repede o variantă mai scurtă şi, probabil, o schemă de publicare a studiului „Un paradox juridic: etc. …“.

Vă mulţumesc încă o dată pentru binecuvîntarea Înalt Preasfinţiei Voastre, asigurîndu-vă de toată admiraţia şi devotamentul.

11 noiembrie 1997,                                                                              Theodor V. Alexandru

Bucureşti»

8.1.2. Conversaţii telefonice cu Î.P.S. Arhiepiscopul Bartolomeu

După încropirea acestei corespondenţe scrise, ne-am conversat telefonic. Printre altele, mi-a mărturisit că nu-mi poate tipări articolul „O presiune asupra României – vizita papei de la Roma“, deoarece pseudonimul meu, „Iulian A. Postatu“, sub care apăruse iniţial (şi, pe care, evident, nu-l mai puteam schimba pentru o altă ediţie a aceluiaşi articol!), duce cititorul cu gândul la numele împăratului Iulian Apostatul, care a fost unul dintre marii prigonitori ai creştinilor, după ce fusese, o vreme, şi el creştin, dar se răzgândise (de unde şi supranumele de Apostatul; după cum împăratul Vasile al II-lea a fost supranumit şi Vasile Bulgaroctonul, adică „omorâtorul de bulgari“).

Î.P.S. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania avea dreptate şi, cel puţin sub acest aspect al pseudonimului, intrasem într-un impas. Mai ales că, până atunci, la articolele cu teme cultice, folosisem respectivul pseudonim mai mult din amuzament pentru jocul de cuvinte implicat, deşi eu voisem să subliniez mai mult ideea din numele final, Postatu: adică cel pus în post, „postat“ de strajă, menit să păzească.

Iar unul dintre cei puşi de santinelă, meniţi să protejeze valorile naţionale, eram chiar eu. Până la Î.P.S. Bartolomeu, nimeni nu făcuse legătura cu împăratul Iulian Apostatul (pe care-l avusesem, realmente, în vedere!), evident, şi pentru că aveau multe lipsuri la „istoria generală“, ca să nu mai zic de cultura religioasă: în redacţia revistei România Mare, toţi mă ştiau de „domnul Postatu“. Chiar aşa figuram în contractul de colaborare cu Editura România Mare: „domnul Iulian A. Postatu“. Numai că, iată, jocul de cuvinte subliminal îmi jucase o festă: se întorcea împotriva mea!

8.2. Refuzul tacit al publicării studiului

Astfel că, deşi toţi cu care vorbisem personal apreciau studiul meu, de publicat, nu voia să mi-l publice nimeni! Totuşi, un semnal al demersurilor mele apăruse: în Scrisoarea Patriarhului Teoctist adresată Sinodului Bisericii Ortodoxe Române la şedinţa din decembrie 1999, în referirile la aşa-zisa „Biserică Română Unită cu Roma (B.R.U.R.)“, se folosea, pentru prima dată, denumirea sugerată de mine, dar ea fiind cea oficială, existentă în nomenclatura Vaticanului: Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin (B.C.O.R.B.)! Era un succes, chiar dacă mic.

Ca atare, am reluat ofensiva şi am insistat, apelând la alte persoane.

L-am dat preotului V. A., care m-a cununat şi care mi-a botezat băiatul, despre care ştiam că este consilier patriarhal, ca să i-l înmâneze personal Prea Fericitului Patriarh Teoctist. I l-a înmânat, dar a suferit un eşec: „Prea Fericitul a avut o reacţie la care nu m-am aşteptat: de totală respingere! Iar acum aproape că nu mai are ochi să mă vadă!“, mi-a spus, întristat şi, totodată, speriat binevoitorul preot; am rămas şi eu la fel de surprins şi total decepţionat.

După care am pornit cu „difuzarea“: am dat un exemplar unei doamne de la locuinţa senatorului Adrian Păunescu, pentru a-l tipări în Flacăra lui, unul l-am lăsat la redacţia revistei România Mare, pe altul l-am dat unui redactor de la ziarul Dimineaţa (parcă Ion Stan), iar pe un altul l-am strecurat pe sub uşă la revista Timpul – 7 zile, a lui Adrian Riza. Secretara acestuia, d-na Monica Miu, avea să-mi mărturisească, ulterior, că apreciase studiul meu şi i-l propusese lui Riza să-l publice, iar acesta i-a promis că-l va avea în vedere. După câteva săptămâni m-am angajat corector la revista lui, dar nu am reuşit să-l conving să-l tipărească.

L-am dat, apoi, personal, lui Ralu Filip, pe atunci ziarist la Curierul Naţional. După mai multe reveniri, acesta mi-a spus că trebuie să mă prezinte Cristinei Oroveanu, care trebuia să decidă. Mi-am pledat cauza şi în faţa acesteia, iar dumneaei, ca să-mi arate că este plină de înţelegere, mi-a spus că, recent, publicase un serial al lui Raul Şorban despre problemele din Ardeal. I-am replicat că-l citisem şi că „tocmai de aceea apelez la ziarul dvs., pentru că apără interesele naţionale“. Am revenit de câteva ori şi la d-na Oroveanu, până când, văzând că sunt insistent, ca să scape de mine, mi-a zis că va trebui să discute cu „d-l Valentin Păunescu, directorul ziarului nostru, pentru că dumnealui decide, şi am să vă comunic răspunsul“. Răspuns care nu avea să vină niciodată.

După câţiva ani, am văzut la Asociaţia Rezerviştilor noştri fotografia îndoliată a generalului (r.) Valentin Păunescu şi, atunci, am regretat că nu mă dusesem şi la el în audienţă, ca să vad ce are de gând cu studiul meu. E-adevărat, nu puteam să-i spun: „Sunt colonelul Theodor V. Alexandru, v-am adus un material de publicat“. Dar aş fi găsit eu altă formulă, doar ca să mă conving de ceea ce eram deja aproape sigur: că d-na redactor şef Cristina Oroveanu nici nu-i dăduse studiul meu spre analiză d-lui director Valentin Păunescu. După ce generalul (r.) V. Păunescu s-a dus în lumea drepţilor, şi membrii redacţiei de atunci a Curierului Naţional s-au dus care încotro. D-na Cristina Oroveanu a mai publicat câte ceva, o vreme, la Adevărul, apoi a dispărut din presă. Dar ar putea, încă, să confirme afirmaţiile mele, pentru a lămuri unele dubii şi, mai ales, refuzul ei de a-mi publica acest studiu.

8.3. Insistenţa dă roade

Un vers al lui Vergiliu, devenit dicton latin, spune: Labor improbus omnia vincit – munca perseverentă învinge totul! În criză de timp, am înmânat, personal, un exemplar al acestui studiu lui Corneliu Vadim Tudor. Dar i-am dat şi articolul „Impostura catolicilor orientali“ şi l-am convins de necesitatea publicării Ior imediate în completarea celui apărut, încă din primăvară, „Calamitatea României: restitutio in integrum“, explicându-i, printre altele, că studiul „Un paradox juridic:…“ i-l „transmisesem tot în primăvară, dar cineva din redacţie l-a rătăcit“. Şi era adevărat că i-l dădusem, dar bănuiesc că nu se rătăcise, ci fusese dosit de cineva. Astfel am reuşit să tipăresc, simultan, pe aceeaşi pagină, cele două studii; dar, din păcate, în seriale foarte lungi, fiindcă episoadele erau foarte scurte, C. V. Tudor încercâd să publice cât mai mulţi autori deodată. Probabil că, din cauza micimii episoadelor şi a lungirii serialelor, s-a diluat mesajul, s-a emasculat dezvăluirea şi s-a pierdut din efectul scontat de mine: de avertizare asupra caracterului pernicios al reinventării aşa-zisului cult „greco-catolic“ şi, mai ales, de prevenire asupra pericolelor – cultice, economice, politice, naţionale etc. – implicate de restitutio in integrum.

Oricum, pentru mine era important că aceste două studii vedeau lumina tiparului – fie şi fără bibliografie –, deoarece era extrem de important ca ele să apară, întrucât era important pentru ţară, iar opinia publică trebuia să cunoască atât adevărata stare de fapt, cât şi consecinţele iminente, de mare gravitate şi pe termen lung.

Partea întâi, care dezvăluia ilegalitatea şi periculozitatea cultului ex-greco-catolic, era rezumatul adaptat pentru ochiul public al lucrării mele elaborate încă în 1995, dar ignorate – din motive care-mi scăpau la acea vreme – de şefii mei ierarhici (cei mai mulţi incompetenţi în domeniu, dar debordând de autosuficienţă)! Or, cum consecinţele muşamalizării acestei problemele erau extrem de grave, era imperios necesar să denunţ politica antinaţională şi antiromânească a ex-greco-catolicilor, care manevrau P.N.Ţ.C.D.-ul şi, prin el, Guvernul şi Parlamentul României!

Aşa am reuşit, într-un final şi prin lungi seriale, să public cele două studii despre periculozitatea reprezentată de iterarea schismei de la 1700 prin revigorarea ex-greco-catolicilor manevraţi în mod viclean de Vatican – „statul“ instituit prin cea mai mare escrocherie politică din Istoria Europei, aşa-zisa Constitutum Constantini. Din păcate, consecinţele publicării lor asupra opiniei publice nu au fost pe măsura aşteptărilor mele, iar asupra factorilor politici au fost nule, cel puţin pentru faptul că nu au fost evidente.

(5)

Episodul al patrulea aici

9. Marea escrocherie postdecembristă: restitutio in integrum

După cum rezultă din unele materiale recente din presă, persistă confuzia şi neînţelegerile privind rolul nefast al cultului ex-greco-catolic şi, mai ales, nu este cunoscut statutul încă ilegal al existenţei acestuia. Apoi, abia anul trecut, un lider ţărănist întârziat, Aurelian Pavelescu, s-a găsit să releve şi el, la 9 ani după mine şi la 13 ani după Î.P.S. Mitropolitul Bartolomeu Anania, caracterul ilegitim şi ilegal al revendicării de către U.D.M.R. a patrimoniului cunoscut sub numele de Statusul romano-catolic ardelean. Asta după ce P.N.Ţ.C.D.-ul, prin legile promulgate cât a fost la conducerea Ţării şi a Parlamentului – legi subsumate principiului restitutio in integrum –, le dăduse maghiarilor tot ce puteau lua!

9.1. Marile forme de jaf legalizat:

„Marea Privatizare“ şi „Marea Restituire“

Principala formă de înstrăinare legală a Patrimoniului Naţional a fost „Marea Privatizare“, pentru a cărei implementare rapidă Parlamentul a croit legile în speţă, fără să se gândească la consecinţele extrem de dăunătoare pentru viitorul ţării. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de exemplu, a fost pur şi simplu un text tradus din engleză, inadecvat realităţilor României post-socialiste, dar clocit de alţii, din afara ţării, în mod special ca să pună România pe butuci. Decidenţii politici din acea vreme au fost informaţi de această „traducere“ extrem de nocivă, dar efectele au fost nule. Culmea impertinenţei este că, în lucrarea sa memorialistică Lacrimile dimineţii, Adrian Severin recunoaşte că respectiva lege a fost copiată după o traducere engleză – el fiind unul dintre intermediarii aducerii acestui document şi introducerii lui oneroase în materialele de lucru ale Parlamentului (pe atunci Adunarea Constituantă), dar prezintă această imixtiune externă în politica României ca un act benefic!

Principala formă de jefuire a Patrimoniului Naţional a fost aplicarea criminalei politici restitutio in integrum – impusă de „ţărănişti“ şi subsumată sloganului neoliberal al „privatizării cu orice preţ“, inclusiv pe un dolar! La adăpostul acestei politici, munca de cinci decenii a poporului şi averea strânsă şi menţinută în secolele anterioare a fost apropriată de clica de parveniţi postdecembrişti, de conivenţă cu sechelele burghezo-moşierimii interbelice, cu resturile saturate de spirit vindicativ ale „partidelor istorice“ şi la incitarea unor organizaţii internaţionale, în special a F.M.I.

La presiunea F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D. etc., i s-a impus României „Marea Reformă“, care trebuia să se concretizeze în „Marea Privatizare“. Or, cum se ştie, „Marea Privatizare“ a însemnat şi înseamnă „Marea Jefuire a Patrimoniului Naţional“. Ca atare, în mod firesc, după acelaşi calapod s-a petrecut şi se petrece şi a doua mare escrocherie postdecembristă, „Marea Restituire“, sinonimă, şi ea, cu „Marele Jaf“ – aşa cum aproape toate mas media au început să releve cu tot mai mult curaj.

Consecinţele aplicării politicii restitutio in integrum aveau să devină tot mai evidente, în complexa lor nocivitate, cu fiecare zi ce trecea. Acest principiu de drept a fost transformat într-un paravan, la adăpostul căruia, prin interpuşi de genul „mătuşa“ (Tamara, Maria ş.a.) – cum releva, printre alte publicaţii, Săptămâna financiară, în ancheta lui Sorin Manea, „Băieţii deştepţi din imobiliare“ –, au fost comise cele mai mari ticăloşii, după cum avea să se dovedească ulterior şi cum se constată inclusiv acum. Printre recentele dezvăluiri făcute, în forţă, de presă, referitoare la escrocheriile de retrocedare se numără cele privind Aşezământul Ghika (cu Palatul şi terenul aferent, de 25 de hectare!), clădirea Ciclop şi dosarul lui Eduard Romalo şi al Mariei Cocoru, primul fiind nepotul moştenitor al lui Ivan Gruief – fostul proprietar al moşiei Dudeşti-Cioplea –, iar a doua fiind una dintre intermediarii acestei mari escrocherii făcute, ca şi celelalte, cu acoperire legală şi muşamalizări bine păzite până după prescrierea termenelor când s-ar fi putut recupera fraudele! După care, „prinde orbul, scoate-i ochii!“

De altfel, în mass media a devenit un loc comun expresia „mafia retrocedărilor“, care dă câte un mare „tun imobiliar“, dar autorităţile nu iau nici o măsură să le stopeze, deoarece sunt parte profitoare la aceste escrocherii – în special prin funcţionarii versaţi în problemă din departamentele care gestionează fondul funciar, imobiliar, în genere, din primării şi prefecturi. Ba s-a ajuns cu abilitatea până acolo încât, în Constanţa, se fac şi retrocedări fără proprietar, de aceea, situaţia de acolo constituie, probabil, un al doilea record: Constanţa este revendicată în întregime de unii dintre foştii proprietari, repetându-se cazul Oradiei, care fusese, şi ea, revendicată, toată, de un grup de jidani emigraţi după 1945!

În studiul „Calamitatea României: restitutio in integrum“, publicat în primăvara lui 1999, precum am arătat în preambulul de aici, am relevat că, în aplicarea principiului restitutio in integrum, era necesar de stabilit un reper istoric până la care să se meargă cu retrocedările: 1947. Dacă se dă Istoria înapoi până la anul 1945, atunci este extrem de periculos, întrucât în Ardeal a funcţionat până în acel an legislaţia horthystă, esenţialmente antiromânească, iar aceasta ar duce la „Reinstituirea horthysmului“ – ceea ce s-a şi întâmplat, deja, după cum am subliniat inclusiv în studiul cu acest titlu! În acest sens, vă rog să vă reamintiţi de pretenţia absurdă a unor maghiari din Ordinul Franciscanilor, care revendicau Băile Felix, pe motiv că ar fi avut ei un document care ar fi atestat că, în secolul al XIII-lea (sic), le-ar fi aparţinut lor. Pe baza unor astfel de tertipuri avocăţeşti, mulţi grofi sau moştenitori ai acestora şi-au recuperat averile, deşi nu mai aveau dreptul la ele – cum e cazul, dintre multe altele, al moşiei şi conacului din Zăbala (despre care am mai scris), restituită de nişte inconştienţi din conducerea M.Ap.N. De fapt, precum am mai arătat în alt articol, unul din motivele revizuirii criminale din 2003 a Constituţiei a fost să se dea satisfacţie U.D.M.R. şi organizaţiilor altor minoritari (jidani, ţigani, germani ş.a.), astfel încât hoţii şi moştenitorii acestora, care au emigrat din România înainte şi după 1945, să aibă posibilitatea de a-şi recupera averile dobândite la fel de ilicit ca şi averile parveniţilor Retrovoluţiei din decembrie 1989. S-a ajuns cu întoarcerea timpului înapoi până la 1920, uneori chiar mai înapoi, ca în cazul degeneratei familii Hohenzollern.

Este important de remarcat faptul că politica restitutio in integrum impusă de Vatican şi politica „privatizării cu orice preţ“ impusă de F.M.I. şi B.I.R.D. au catalizat apariţia haosului legislativ deliberat, care a provocat dezastrul actual prin jefuirea Patrimoniul Naţional, de care profită, printre alţii, inclusiv ex-greco-catolicii. Prin aplicarea slugarnică de către guvernanţii postdecembrişti a acestor principale două directive externe s-a subminat independenţa economică şi politică a României. Consecinţa globală este că „România a devenit un chilipir“ – după cum titra, cu satisfacţie şi cinism, revista britanică Jane’s Foreign Report (cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4.) – pentru investitorii „strategici“ străini (îndeosebi din Israel, unde jidanii îi domină pe evrei!), care au putut să cumpere România „la bucată“, mai mare sau mai mică. Într-adevăr, marile întreprinderi industriale şi marile valori imobiliare – pământ arabil, păduri, clădiri etc. – au devenit, realmente, un chilipir, fiind cumpărate „la preţuri de nimic“, după ce au fost falimentate artificial tocmai spre a fi evaluate derizoriu; după care sunt revândute sau exploatate la maximum, aducând profituri uriaşe. Cazurile de înstrăinare cele mei recente, PETROM şi SIDEX, sunt, în acest sens, absolut elocvente.

Privatizarea „pe un dolar“ a deschis gustul „rechinilor imobiliari“ să aplice sloganul restitutio in integrum în folosul lor, după socoteala „juma’-juma’“ sau, cel mai adesea, 5 la sută pentru solicitanţii iniţiali şi „partea leului“ pentru samsarii şi „rechinii din adâncuri“ – adică pentru marii escroci, care trag sforile acestor afaceri oneroase şi stau bine camuflaţi în spatele conturilor din băncile străine, bănci care, prin filialele implantate aici, au cucerit, literalmente, România!

9.2. Politica restitutio in integrum

anulează Reformele Agrare

Prin aplicarea politicii restitutio in integrum s-au anulat, în mare parte, efectele reformelor agrare din 1921 şi 1947. Acest fapt a reieşit, indirect, inclusiv din comentariul lui Vlad Petreanu referitor la „geambaşii drepturilor litigioase“ şi, în mod expres, la escrocheria prin care s-au hăcuit, de către „rechinii imobiliari“, resturile moşiei Dudeşti-Cioplea: „pământul, luat cu despăgubirile cuvenite, a fost împărţit – în cadrul Reformei Agrare din 1921 – de către regele Ferdinand I“, ţăranilor veniţi de pe front (TV Antena 3, emisiunea „Reporter special“, 11 iulie 2008, 23h 10 min). Dar, e-adevărat că exproprierile făcute de iudeo-stalinişti în anii ’50 au fost grevate de abuzurile specifice terorii roşii, inaugurată de părinţii lor ideologici în Rusia Sovietizată. În mod evident, prin retrocedarea moşiilor împărţite prin cele două Reforme Agrare, este posibil să fie desproprietăriţi moştenitorii veteranilor din Primul şi Al Doilea Război Mondial, ba, poate, chiar din Războiul de Independenţă! În mod logic, izbucnirea unui război civil prin care să se repare politica restitutio in integrum ar fi întrutotul întemeiată şi s-ar lichida şi actuala clasă politică, trădătoare şi coruptă.

Turpitudinea clasei politice este atestată şi de faptul că în mafia retrocedărilor sunt implicaţi mulţi politicieni, inclusiv parlamentari, care au şi imunitate, aşa cum e cazul, dintre multe altele, al hăcuirii Platoului Bucegi, retrocedat ilegal; sub acest aspect, o „tînără speranţă în mafia retrocedărilor“ a devenit şi deputatul Radu Boureanu, vicepreşedinte al P.D.-L., care, în ciuda numelui său, se pricepe la viclenii.

De aceea, cum bine s-a spus, «retrocedările ar putea aglomera „Top 300“», tocmai ca urmare a îmbogăţiţilor peste noapte, prin ilegalităţile întreprinse de cvintetul menţionat mai sus, format din avocaţi venali garnisiţi cu tertipuri, judecători inamovibili în „suveranitatea“ gândirii şi corupţiei lor, procurori intangibili în atotputernicia lor abuzivă, funcţionari publici clientelari şi necinstiţi, beneficiari escroci numiţi eufemistic „cumpărători ai drepturilor litigioase“ – care, toţi, prin comiterea acestor acte ilegale, au devenit criminali de drept comun şi trebuie judecaţi ca atare! Acum un deceniu, Cristian Tudor Popescu, într-un articol despre corupţie, mi se pare, făcea o aluzie la „escadroanele morţii“ din Argentina, spunând că nu e cazul să ne gândim la aşa ceva pentru a se înlătura corupţia de la noi. Eu cred că, dimpotrivă, este iminentă reînfiinţarea lor spontană, la iniţiativa unor grupuri ale căror nemulţumiri au ajuns la incandescenţă – mai ales că, după cum se ştie, ele au acţionat şi în România interbelică – şi care să înlăture corupţia existentă în Magistratură, în primul rând, precum şi în instituţiile de bază, strategice, cel puţin până la reintroducerea pedepsei cu moartea inclusiv pentru jefuirea Patrimoniului Naţional. Oricum, legat de faptul că  magistraţii din România sunt corupţi în proporţie de peste două treimi, rămâne valabilă şi propunerea pe care am mai făcut-o referitor la acest aspect, în urmă cu 3-4 ani, în alte articole: ca la proxima revizuire a Constituţiei să se introducă „prezumţia de vinovăţie a magistraţilor“ şi, în subsidiar acestui amendament, procurorii să fie scoşi din rândul magistraţilor, întrucât acest statut al lor este o rămăşiţă a justiţiei iudeo-staliniste, aflat în contradicţie flagrantă cu acquis-ul comunitar.

Trebuie, însă, permanent avut în vedere, aşa cum am mai relevat, că funcţionalitatea acestor instituţii şi organizaţii statale esenţiale – Magistratura, Parlamentul, Guvernul etc. – se realizează pe principiul vaselor comunicante. Ca atare, corupţia din Magistratură, de exemplu – fiindcă tot a iterat preşedintele Traian Băsescu problema cu ocazia Zilei Ju$tiţiei –, contaminează în mod nemijlocit celelalte subsisteme ale societăţii şi, în primul rând, instituţiile care le reprezintă: Administraţie, Poliţie, Armată, Servicii Secrete, prefecturi, primării etc. De aceea metastaza corupţiei se răspândeşte în toate mediile societăţii – după care este arătat cu degetul poporul român, ca fiind funciarmente corupt, după ce a fost, în prealabil, sărăcit în mod deliberat şi adus la sapă de lemn.

Restituirea in integrum către ţărani a terenurilor lor incluse în c.a.p.-uri – şi să ne amintim cât de vehement era Corneliu Coposu în impunerea acestei măsuri „reparatorii“ a parcelat agricultura în vreo patru milioane de mici proprietăţi; după care legea a fost „îmbunătăţită“ şi s-a promulgat restituirea pe vechile amplasamente! Această legislaţie imbecilă nu numai că nu a dus la nici o reglementare funcţională, dar a determinat generarea a circa patru milioane de procese în ju$stiţie – dintre care foarte multe s-au tergiversat 4-5 ani sau chiar mai multe. În aceste condiţii incerte, ţăranii nu şi-au cultivat pământurile până nu s-au încheiat procesele. Rezultatul incipient al vehemenţei lui C. Coposu, pe de o parte, şi a lipsei de fermitate a preşedintelui Ion Iliescu, pe de altă parte, combinate cu alţi factori de conjunctură, a fost ruinarea micilor producători agricoli şi, în genere, a agriculturii.

Restituirea in integrum a marilor moşii către moştenitorii foştilor proprietari i-a afectat a doua oară pe ţărani, în măsura în care terenurile lor intrau sub incidenţa „vechilor amplasamente“, şi a afectat tot poporul român, fiindcă vechile moşii erau folosite de fermele de stat, care hrănesc toată populaţia. După cum se ştie, politica restitutio in integrum s-a aplicat, şi aici, treptat, dar tot hoţeşte: întâi s-a legiferat restituirea unei părţi de până la 20 sau 50 de hectare, apoi, s-a „corectat“ legea şi s-au retrocedat sute de hectare, fiindcă deh’, restitutio in integrum e principiu de drept şi trebuie aplicat in integrum. Aşa s-au restituit sute şi mii de hectare de teren arabil sau de păduri unui Mihai Sturza – care are „meritul“ că se trage din neamul colonelului trădător Sturza –, unui Mihai I Uzurpatul, care are „meritul“ că a trădat România la 23 august 1944, precum şi multor altor asemenea pleşcari, care formează noua „meritocraţie“ a ţării, alături de parveniţii postdecembrişti. Rezultatul final al politicii restitutio in integrum, combinate cu alte agresiuni axiologice, cultice, informative, informaţionale etc., a fost şi este ruinarea accelerată a României.

În mod axiomatic presupun că Războiul tăcut dus contra României a avut în Serviciile Secrete Româneşti adversari redutabili şi ele au furnizat decidenţilor politici informaţiile oportune necesare contracarării acţiunilor „partenerilor strategici“. (Pentru informarea celor interesaţi, recomand cartea lui Abram N. Shulsky şi Gary J. Schmidtt, RĂZBOIUL TĂCUT. Introducere în universul informaţiilor secrete. Editura Polirom, Iaşi, 2008.) Desigur, e de presupus că aşa este, dar, fiind vorba de informaţii secrete, nu pot fi folosite ca argumente. Dar, dacă, prin reducere la absurd, presupunem că Serviciile Secrete Româneşti nu au acţionat atât de prompt şi eficace pentru contracararea agresiunilor, totuşi nu au lipsit informaţiile date decidenţilor politic de către unii specialişti români redutabili în lucrările lor profesionale, unele deja publicate. Dintre acestea menţionez câteva, cerând iertare autorilor omişi, întrucât nu pot face aici o enumerare exhaustivă, nefiind tema studiului de faţă. Astfel, orice român patriot trebuie să citească măcar aceste cărţi: Mircea Bulgaru, DREPTUL DE A MÂNCA (Editura Economică, Bucureşti, 1996); Nicolae Belli, TRANZIŢIA MAI GREA DECÂT UN RĂZBOI. ROMÂNIA 1990-2000 (Editura Expert, Bucureşti, 2001); Dionysius Fotă, CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri, pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci! (Editura Universitară, Bucureşti, 2007). La acestea adaug doi autori americani, care nu pot fi bănuiţi că ar fi socialişti, comunişti şi, în nici caz, filo-români: Joseph E. Stiglitz, GLOBALIZAREA. Speranţe şi deziluzii (Editura Economică, Bucureşti, 2002); John Perkins, CONFESIUNILE UNUI ASASIN ECONOMIC (Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2007). Aşadar, dacă decidenţilor le-ar fi lipsit informaţiile date de intelligence, nu le-au lipsit informaţiile date de intelighenţia românească. Dar, în mod evident, specialiştii români au fost permanent ignoraţi, decidenţii politici apelând la specialiştii străini, pentru audit extern, provocând un dublu prejudiciu ţării: pe de o parte fiindcă aceşti experţi străini au fost plătiţi cu sume exorbitante şi, pe de altă parte, pentru că aceste onorarii sunt, totuşi, derizorii comparativ cu pagubele produse de „expertiza“ lor: în toate cazurile, ei sunt interesaţi să păgubească România, pentru a nu mai fi o concurentă a propriilor lor ţări; de aceea, toate expertizele lor au dus la falimentarea întreprinderilor româneşti, la ruinarea economică a ţării, la scăderea calităţii vieţii. Aceşti experţi străini sunt, de fapt, ceea ce John Perkins indică prin sintagma „asasini economici“ – meserie pe care a practicat-o şi el! Pentru a contracara degradarea continuă a calităţii vieţii, dar pentru a preîntâmpina ca nemulţumirile populare să ajungă la incandescenţă, guvernele postdecembriste s-au împrumutat la bănci străine pentru a plăti salariile şi pensiile, generând inflaţie permanentă şi reluând împrumuturile împovărătoare la F.M.I., B.I.R.D. etc. – băgându-ne, astfel, într-un cerc vicios. Băncile străine aparţin ţărilor care ne-au trimis cu „generozitate“ experţii străini să ne ajute – pe care Perkins a avut curajul să-i descrie drept ceea ce sunt  în realitate: asasini economici. În acest mod cei care ne conduc ne-au dat pe mâna „partenerilor“ strategici, ca să ne pună la gât laţul, iar la mâini şi la picioare lanţuri.

Aplicarea sloganului restitutio in integrum poate servi ca studiu de caz la învăţarea ştiinţelor politice, pentru a se explica studenţilor cum se jefuieşte o ţară „cu legea în mână“ şi cu consimţământul tacit al locuitorilor ei, cărora li s-a indus iluzia că li se implementează democraţia, dreptatea şi echitatea: cum că „toţi sunt egali în faţa legii“; desigur, sunt egali doar în dreptul de a muri de foame! Şi, culmea absurdului „democratic“, chiar în revendicările lor pe baza principiului restitutio in integrum, petenţii obişnuiţi sunt victime sigure ale „rechinilor retrocedării“.

 

În fond, este şi normal ca escrocheria restitutio in integrum să fie cea mai mare escrocherie postdecembristă – extinsă, profundă şi inextricabilă –, de vreme ce poartă pecetea Vaticanului, care a apărut şi el, în urmă cu 15 secole, tot prin cea mai mare escrocherie istorică.

9.3. Filiera Vaticanului: politica restitutio in integrum

impusă României prin liderii ex-greco-catolici

Totodată, trebuie să remarcăm că escrocheria restitutio in integrum a figurat, de la început, în strategia ocultă a Vaticanului, ceea ce atestă conspiraţia atent elaborată în vederea ofensivei catolice antiromâneşti desfăşurate în etapa post-ceauşistă prin reînfiinţarea cultului ex-greco-catolic.

Reinstituirea cultului ex-greco-catolic a avut ca primă consecinţă condamnabilă impunerea de către Vatican a aplicării politicii restitutio in integrum, al cărei rezultat esenţial este jefuirea averii publice a Statului Român. Totuşi, pentru a înţelege mai bine dimensiunea absolut păguboasă a politicii restitutio in integrum, trebuie să relev, succint, retrospectiva istorică a apariţiei ei.

Astfel, semnificativă pentru obstinaţia programatică cu care s-a intenţionat reinstituirea ex abrupto a cultului ex-greco-catolic este documentul intitulat „Poziţia Bisericii Române Unite din ţară“, pe care îl publicase Tertulian Langa, vicarul general al Diocezei din Cluj-Gherla, în martie 1990, în ziarul românilor din Canada, Cuvântul Românesc. Aici, la punctul 8, Langa afirma cu mare emfază: „Ţinem să menţionăm că respingem de plano şi în mod absolut orice soluţie bazată pe recensământ sau pe vreo altă formă de referendum popular. O asemenea procedură ar contrazice însăşi abrogarea Decretului 358 din 1948, căci ar lua în considerare legală efectele sociale şi juridice ale unui act abuziv, nul de drept şi de fapt, nu numai în substanţa sa, ci şi în efectele sale. Or, nici un abuz nu poate fi instituit ca sursă de drept“ (apud Grigore Nedei, IMPERIALISMUL CATOLIC – o nouă ofensivă antiromânească, Editura CLIO, Bucureşti, 1993, pag. 142). Deci nu conta câţi enoriaşi mai sunt, nu conta opţiunea lor religioasă, nici consultarea lor conform legilor canonice şi laice. Important era ceea ce voiau liderii numiţi de Vatican: să se elimine din Istoria României ultima jumătate a secolului XX şi să se reînnoade firul istoriei ţinând cont de situaţia existentă la 1947, ca şi când, de atunci încoace, nimic nu s-ar mai fi întâmplat! Adică, după comiterea silniciei cu confecţionarea „cultului greco-catolic“ la 1700 – care a fost tot un abuz absolut al Imperiului Austriac, acoperit de un absolut fals istoric al iezuiţilor, aşa cum se specializase, în fabricarea lor, Biserica Catolică –, să se repete silnicia şi în 1990. Nu conta realitatea istorică, nu conta statistica socio-demografică – existenţa, în 1990, a circa o sută de mii de enoriaşi ex-greco-catolici şi nu a 1,2 milioane câţi fuseseră în 1938 –, ci doar dorinţa unor indivizi dornici de parvenire prin proptele cultice asigurate de Vatican. Apoi, cum am demonstrat în mod incontestabil, aşa-zisa abrogare a Decretului 358/1948, cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, nu are nici o valoare juridică, în baza celor două principii elementare de drept: neretroactivitatea şi neultraactivitatea legii. Dar reînnodarea firului Istoriei după extirparea realităţii şi înlocuirea ei cu o filă statistică a recensământului din 1938 nu se făcea în virtutea unor comandamente teologice, ci urmărea doar obiective strict materiale şi, în subsidiar, prozelitiste. Aceste obiective sunt dezvăluite de alte pasaje – deliberat mistificatoare – ale „manifestului“ lui Tertulian Langa.

În lucrarea lui Grigore Nedei, care a fost menţinută, deliberat, sub o tăcere deplină, documentul este reprodus integral. Dar aici ne interesează îndeosebi articolul 7: „Acordarea doar in abstracto a libertăţii Cultului greco-catolic, fără restituirea in integrum a patrimoniul său, ar putea fi considerată de opinia publică internaţională doar ca un simulacru de libertate şi ar arunca o serioasă îndoială asupra caracterului leal şi real al măsurilor de abolire a dictaturii ceauşiste şi staliniste, în vederea instaurării unui regim de legalitate indiscutabilă“ (ibidem). Aici se vede urma copitei despicate a Vaticanului: impunerea principiului restitutio in integrum! E posibil ca toţi liderii ex-greco-catolicilor, ca Tertulian Langa, Iftene Pop, Lucian Mureşan, George Guţiu ş.a. să fi fost în postura „idioţilor utili“, fără să ştie că sunt manevraţi de Vatican. Acum, asta contează mai puţin.

Dar, pe lângă politica restitutio in integrum, noua ofensivă antiromânească a imperialismului catolic mai are o latură virulentă: prozelitismul agresiv. Apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu – care a fost iertat de Sfântul Sinod zilele trecute, în pofida protestelor formulate, printre alţii, de Laicatul Ortodox Român – reprezintă unul dintre aspectele prozelitismului catolic. E-adevărat că eventuala trecere de jure a Mitropolitului Nicolae Corneanu la Biserica Catolică nu constituie cine ştie ce achiziţie notabilă pentru aceasta, chiar dacă el are o poziţie înaltă în ierarhia ortodoxă, întrucât asigurase interimatul după plecarea în rândul celor drepţi a Patriarhului Teoctist. Şi aceasta deoarece el reprezintă tipul clasic al traseistului colaboraţionist: a fost, rând pe rând, cu legionarii – ceea ce, în esenţă, nu poate fi, ab initio, o opţiune condamnabilă –, cu greco-catolicii, apoi, după 1945, cu Securitatea jidano-stalinistă, cu comuniştii naţionalişti, iar după Retrovoluţia din decembrie 1989, cu ex-greco-catolicii, cu rechinii neocapitalişti şi, „pe ultima sută“, cum se zice, cochetează cu „ecumenismul“ catolic. Cred că, acum, la bătrâneţe, Mitropolitului Nicolae Corneanu i-ar fi stat mai bine un dram de discreţie: adică, în termenii adecvaţi, o retragere la mănăstire.

9.4. Xenocraţia conduce România!

Sunt înclinat să cred că, din cele expuse până acum, a reieşit în mod convingător că există o întrepătrundere inextricabilă între sistemele şi subsistemele, domeniile care formează sistemul social global. Fireşte, la prima vedere, pentru cetăţeanul de nivel mediu nu există nici o legătură între, pe de o parte, Vatican, politica „indigenă“ restitutio in integrum, „cultul“ ex-greco-catolic, acţiunile insidioase ale diverselor o.n.g.-uri, directivele unor organisme internaţionale precum F.M.I., O.M.C., N.AT.O., O.N.U., agresiunile axiologice contra tradiţiilor strămoşeşti, a Istoriei României, a Bisericii Ortodoxe Române, şi, pe de altă parte, căderea în prăpastie a României, în aceşti 19 ani apocaliptici. Fără îndoială că, dacă ar vedea ce au ajuns azi O.N.U. şi România, Nicolae Titulescu – Casandra Europei interbelice –, s-ar întrista şi mai mult. În mod cert, însă, prin marea sa capacitate analitico-sintetică, Nicolae Titulescu ar fi găsit ideea care organizează toate elementele aparent dispersate ale acestui puzzle internaţional: Noua Ordine Mondială. Formele de mişcare ale Noii Ordini Mondiale sunt de resortul războiului tăcut (care înglobează războiul axiologic), asupra căruia avertizau generalii Lucian Culda şi Decebal Ilina. Vox clamantis in deserto!

Prin analiza minuţioasă a informaţiilor referitoare la acţiunile, ideile, planurile diverselor organizaţii şi persoane străine, precum şi ale „Coloanei a V-a“, apoi prin sintetizarea competentă a acestor informaţii se pot elabora prognoze ştiinţifice care să întemeieze luarea de către decidenţii politici a măsurilor menite să ne scoată din prăpastia în care ne afundăm. Şi, la fel de cert, există asemenea instituţii competente care să realizeze aceste produse ştiinţifice – departamentele specializate ale Serviciilor Secrete, institutele de cercetare ale Academiei Române etc. –, dar nu există voinţa politică la nivel guvernamental, parlamentar etc., şi nici organismele statale apte care să pună în practică respectivele măsuri, deoarece sunt infestate, într-o proporţie alarmantă, se pare, de acel SIDA social numit corupţie. Oricum, chiar dacă americanii nu au citit lucrarea Mareşalului Ion Antonescu, Pe marginea prăpastiei, situaţia geopolitică actuală este de aşa natură încât i-a determinat pe unii sintezişti să ajungă la idei similare. Ca atare, Tyler Drumheller – fost şef al operaţiunilor clandestine ale C.I.A. din Europa – şi Elaine Monaghan au publicat o carte al cărei titlu începe la fel: PE MARGINEA PRĂPASTIEI. Mărturia unei persoane din interior, referitoare la compromiterea Serviciilor de informaţii americane de către Casa Albă (Editura Minerva, Bucureşti, 2008). Desigur, ne pare rău că Marele Licurici se află pe marginea prăpastiei, dar noi ne aflăm, deja, pe fundul ei. Şi, vorba aceea, „milă mi-e de tine, dar şi de mine mi se rupe inima!“ În plus, se pare că situaţia în care am ajuns este cauzată de unii care sunt chiar „americani“ – cel puţin după paşaport. Deci, au încălcat versetul biblic „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!“ E-adevărat, însă, nu le poţi pretinde unor satanişti măcar să cunoască Biblia, necum să o respecte.

Categoric, trăim o epocă definită ca „Turbulenţă în politica mondială“, cum relevă James Rosenau, în care se constată o erodare a autorităţii, o scădere a puterii guvernelor. Dar nu înţeleg de ce tocmai noi să avem parte, de aproape două decenii, de aceşti ticăloşi care ne guvernează, iar unii să ne cumpere ţara pe nimic, en gross şi en detail, să ne determine să emigrăm şi să aducă pe alţii în locul nostru chiar cu sprijinul guvernaţilor noştri. Există autori care afirmă argumentat că unul dintre obiectivele Noii Ordini Mondiale este destrămarea României, dispariţia Poporului Român! Într-adevăr, Poporul Român se împuţinează numeric pe zi ce trece prin avorturi, prin decese şi prin emigrare masivă şi descreşte valoric prin diminuarea spiritualităţii sale: prin creşterea necredinţei în Dumnezeu, prin creşterea analfabetismului, a ignoranţei, prin răspândirea imoralităţii. După ce afli toate astea, după ce le analizezi şi le sintetizezi, după ce le înţelegi în toată grozăvia lor, mai e nevoie doar de un pas ca să devii adeptul convins al teoriei conspiraţiei.

Realmente, trăim vremuri de mare pericol naţional, iar acest pericol este cu atât mai mare şi cu consecinţe de lungă durată cu cât lezarea valorilor şi intereselor naţionale au făcut-o şi o fac înşişi guvernanţii, în toţi aceşti ani apocaliptici, de când ne aflăm sub ocupaţia Tranziţiei. Deoarece, dacă nu a devenit evident pentru toţi, trebuie să ştim că ne aflăm în regimul de ocupaţie al Tranziţiei dictate de forţe externe, în faţa cărora guvernanţii manifestă o maximă slugărnicie! De aceea, trebuie să spunem cu toată fermitatea: „Xenocraţia conduce România!“ În susţinerea acestei idei, analiza originii sloganului restitutio in integrum, sinteza aplicării lui în România şi anticiparea consecinţelor sale imediate şi în perspectivă oferă argumente peremptorii. Cu cât ne vom convinge mai mult de acest adevăr, cu atât mai repede şi mai profund ne vom solidariza întru apărarea Românismului, întru contracararea acţiunilor care urmăresc extincţia poporului nostru.

Iată de ce trebuie găsită orice cale pentru înlăturarea clicocraţiei cleptocrate! Evident, e vorba de orice cale democratică, cea mai puternică fiind prezentarea tuturor la vot, pentru înlăturarea actualei clase politice, corupte în cvasitotalitatea ei. Dacă această cale, electorală, nu dă rezultatele scontate, există riscul iminent să apară cealaltă soluţie, revoluţionară de drept, dar violentă – care are virtutea că îi extermină pe corupţi, dar şi dezavantajul că este însoţită de „efecte colaterale“, greu sau chiar imposibil de anticipat. Şi cel mai posibil efect ar fi intervenţia „partenerilor“ noştri strategici, ca să ne pacifice. Or, în condiţiile în care Armata României a fost diminuată atât de mult încât încape pe un stadion mai mare, nu ar fi mare lucru să ne şi „crucifice“.

14 iulie 2008

Sfârşit

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

1. A. Varianta on line anterioară şi mai scurtă a apărut în Neamul Romanesc, nr. 27/2008, accesibilă pe https://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/vasile-zarnescu-%E2%80%9Eaparitia-si-disparitia-cultului-greco-catolic%E2%80%9C/.

CLUBUL ISTORICILOR (ediția 2 februarie 2019) PERSONALITĂȚI BASARABENE

„ECOUL UNIRII” LA „ROSTUL ZILEI” ÎN ZIUA DE 16 MARTIE 2018

Retrocedarea Tezaurului românesc – testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România

„[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte”. (Marx şi Engels)[1], articolul „Lupta maghiarilor”, 1849, menţionat de Larry Watts, în recenta sa carte „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece”.

România a devenit o ţintă a revoluţionarilor bolşevici încă de dinaintea loviturii de stat a lui Lenin, revoluţia roşie din 1917. Printre principalii conducători bolşevici, România era cotată, teoretic, foarte sus pe lista ţărilor coapte pentru revoluţia comunistă din 1917, din mai multe motive. În primul rând, compoziţia socială şi socio-economică a României şi a Rusiei era asemănătoare, sugerând că aceleaşi tipuri de nemulţumiri existau în grade similare, făcând terenul apt pentru revoluţie. În al doilea rând, peste un milion de soldaţi ruşi, supuşi unui proces de bolşevizare rapidă, erau prezenţi pe teritoriul României, iar teoretic, conducerea potrivită i-ar fi putut exploata în scopuri revoluţionare – de altfel, de aceea a fost trimis în România comisarul bolşevic Semion Roshal, care a reuşit parţial să preia câteva mari unităţi ale armatei ruseşti înainte să fie arestat. Şi, după părerea mea, România a fost considerată o ţintă probabilă deoarece Lenin a crezut în estimările optimiste ale acestei posibilităţi oferite de unul dintre cei mai militarişti revoluţionari, Cristian Rakovsky, care a deţinut cetăţenia română la un moment dat şi era responsabil de Ucraina.

Dintre motivele pentru care acest lucru nu s-a întâmplat, două sunt deosebit de importante. În primul rând, deoarece bolşevismul şi comunismul au fost privite ca ideologii ruseşti, ceea ce le dis¬credita de la bun început în ochii româ¬nilor în general şi a celor simpli, în special, adică exact a grupurilor socio-economice pe care revoluţionarii s-ar fi bazat în mod normal. Motivul a fost cel mai bine exprimat de Robert W. Seton-Watson, şeful de atunci al Biroului de Informaţii Britanic: „… vechea neîncredere şi nemulţumire a României faţă de Rusia este atât de accentuată, în primul rând de trădarea guvernului ţarist faţă de România, care, în mod corect sau în mod greşit, este adânc încredinţată în fiecare român şi, în al doilea rând, de abandonarea de către Rusia revoluţionară a sprijinului militar promis României. Indisciplina trupelor ruseşti din Româ¬nia, care provoacă indignarea, se dovedesc ca o contrapondere la oricare dintre avansurile guvernului bolşevic. Simplul fapt că bolşevismul este de origine rusă militează împotriva succesului său în România astăzi (7 februarie 1918).

Cel de-al doilea motiv care se remarcă a fost operaţiunea de a dezarma şi de a elimina un număr copleşitor de trupe ruseşti. Cele mai periculoase trupe ruseşti bolşevizate din Iaşi şi din jurul Iaşilor, cele mai periculoase pentru Regele şi guvernul român, au fost dezarmate fără vărsare de sânge într-o operaţiune planificată de duo-ul Prezan şi Antonescu şi efectuată chiar înainte de autorizarea oficială, la primele ore ale lui 22 decembrie 1917. În următoarele săptămâni au existat vărsări de sânge, comise în timpul opoziţiei unor forţe ruseşti – la Galaţi, Focşani, Roman, Suceava, Botoşani, Bacău etc. – dar mult mai puţine decât s-a anticipat. Iar într-o perioadă extraordinar de scurtă, din noiembrie 1917 până la sfârşitul lunii ianuarie 1918, Forţele Armate Române au redus prezenţa militară a bolşevicilor ruşi de la peste 1.000.000 de militari la mai puţin de 50.000.

Într-adevăr, inteligenţa britanică a prezis un astfel de rezultat. După cum s-a raportat în februarie 1917: „Cel mai probabil Armata Română va opune o rezistenţă puternică împotriva oricărei ofensive bolşevice. Există, de altfel, motive să presupunem că va avea succes în menţinerea acestei rezistenţe. [Trupele române] sunt mult mai bine organizate şi disciplinate decât orice trupe pe care le pot dispune bolşevicii şi sunt sub conducători militari capabili”.

Românii „insignifianţi” erau, de fapt, atât de importanţi încât trebuiau să fie eliminaţi pentru succesul revoluţiei mondiale

Nu sunt un fan al istoriei contrafactuale. Principala problemă a acestor „ce-ar fi fost dacă” este că ele se bazează aproape întotdeauna pe analize lineare şi presupuneri ceteris paribus şi sunt predis¬puse mai mult la prejudecăţi decât la analiza evenimentelor care au avut loc. Acestea fiind spuse, operaţiunile militare româneşti de a înlătura regimul sovietic, indiferent cât de mult ar fi provocat protestul Consiliului Suprem Aliat, au eliberat de fapt pe ceilalţi aliaţi ai Antantei de a fi nevoiţi să-şi folosească forţele militare pentru a rezolva o problemă considerată de toţi gravă – destul de serioasă ca cele mai multe state membre să-şi trimită trupe să lupte împotriva bolşevicilor ruşi din Rusia la sfârşitul anului 1918. În fapt, trupele britanice şi americane au părăsit Rusia chiar în momentul în care forţele româ¬ne au intrat în Ungaria.

Deci, ipotetic, ceilalţi aliaţi ar fi fost forţaţi să facă faţă problemei dacă România nu ar fi făcut-o deja. Iar dacă România nu ar fi făcut-o, este de înţeles că poziţia şi pârghia ei de negocieri la Conferinţa de Pace ar fi fost ceva mai slabe. În ceea ce priveşte impactul acţiunilor lui Maniu la Viena, în noiembrie 1918, măsurile de pacificare ale trupelor româneşti au stabilit cu siguranţă o ordine extrem de necesară într-o perioadă de degringoladă socială (şi militară) şi dezintegrare instituţională. Şi el a împiedicat sau a ameliorat dezvoltarea unei situaţii care altfel s-ar fi putut sfârşi într-o revoluţie roşie. Dar din nou, există un pic de necunoscut între ceea ce s-ar fi putut întâmplat şi ce s-a întâmplat.

Atitudinea ostilă a lui Marx şi Engels faţă de români a apărut în principal din două cauze, una dintre ele fiind viziunea lor despre marea măturare a istoriei în care popoarele care au format imperii au fost factorii de decizie ai istoriei, în timp ce cei de la periferie, cu formaţiuni statale sau sub-statele mici erau consideraţi istoric insignifianţi – rămăşiţe ale istoriei. Astfel, românii au fost clasificaţi, împreună cu slavii sudici, scoţieni, galezi etc., ca popoare „fără” şi „în afara” istoriei, nesemnificanţi şi neimportanţi. În al doilea rând, şi mai important, revoluţia maghiară din 1848 le-a captivat imaginaţia aproape în întregime – şi amintesc că Lajos Kossuth era şi un orator foarte talentat. Aşa că atunci când românii s-au îndreptat spre Viena pentru a-şi câştiga emanciparea şi libertatea, mai devreme sau mai târziu, decât să se alăture unei conduceri revoluţionare maghiare care le-o nega, Marx şi Engels v-au văzut ca pe un obstacol în calea revoluţiei mondiale – drept „contra-revoluţionari naturali”. Prin urmare, românii „insignifianţi” şi „lipsiţi de importanţă” erau, de fapt, semnificativi şi suficient de importanţi încât trebuiau să fie complet eliminaţi pentru ca revoluţia mondială să reuşească.

Bineînţeles, când Lenin şi Stalin au încorporat învăţăturile lui Marx şi Engels în noua politică a naţionalităţilor sovietice, au adăugat în melanj şovinismul rusesc anti-românesc – care a dezumanizat mult timp românii, priviţi ca un obstacol enervant care împiedică extinderea imperiului lor -, întărit în plus de teama şi ura provocate de evenimentele din 1917-1919 cu trupele ruseşti cât şi de răsturnarea Ungariei sovietice.

O problemă, poate mai puţin istorică şi mai mult de drept internaţional şi de negociere bilaterală este cea a Tezaurul românesc, din care Moscova finanţa deja gherilele bolşevice anti-româneşti, în special prin agentul Rakovsky, citat în recenta lucrare „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece”. Aces¬tea fiind spuse, retrocedarea Tezaurului românesc este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu România. Guvernele succesive ale Rusiei – imperiale şi republicane, necomuniste şi comuniste – au luat la cunoştinţă aceas¬tă obligaţie. Continuarea eşecului Moscovei de a face acest lucru sugerează o credinţă că România nu este un partener faţă de care obligaţiile Rusiei trebuie să fie onorate.

După ce enunţase principiul autoderminării popoarelor din Austro-Ungaria, Preşedintele Woodrow Wilson l-a asigurat pe reprezentantul României la Washington, printr-o scrisoare oficială dată la începutul lui noiembrie 1918, că preşedintele Americii va lua în seamă „aspiraţiile poporului român din afară şi din interiorul graniţelor Regatului, drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român. Guvernul Statelor Unite are o simpatie profundă faţă de spiritul de unitate naţională şi aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija ca, la timpul potrivit, să-şi exercite influenţa pentru ca drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român să fie obţinute şi asigurate împotriva oricărei agresiuni externe”.

Judecând frecvenţa cu care cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson şi sprijinul său direct al aspiraţiilor româneşti au fost citate în diferite întâlniri şi adunări populare din 1918, este clar că aceastea au încurajat liderii români din Arad sau Alba Iulia, Timişoara şi Bucureşti, Iaşi şi Suceava, Chişinău şi Cernăuţi. Maniu a promovat, de asemenea, mesajele lui Wilson între ofiţerii români de la Viena. Într-adevăr, maltratarea grupurilor minoritare etnice în monarhia duală austro-ungară şi mai ales a slovacilor, a slavilor sudici şi a româ¬nilor din partea maghiară a monarhiei, a fost unul dintre motivele pentru care Wilson s-a bazat pe principiul majorităţii etnice în încercarea de a creea frontiere mai echitabile în primul rând. Şi Wilson a oferit în continuare încurajări puternice prin anunţul său din octombrie 1918 că Austro-Ungaria nu este viabilă şi menţinerea ei nu mai este de dorit. Cu toate acestea, deşi a fost uşor să recunoaştem abuzurile şi încălcările majore ale drepturilor omului de către unguri, în cazul românilor, slovacilor şi slavilor de sud, trasarea liniei dintre naţiunile care merită state şi naţionalităţi şi care nu, au fost aproape în întregime subiective. Şi procesul de a face acest lucru, potenţial fără sfârşit. În timp ce autodeterminarea a fost concepută ca un mijloc de realizare a unei păci mai durabile, autodeterminarea nelimitată ameninţă să destabilizeze sistemul internaţional.

Marea Unire demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional

Căutarea Româ¬niei pentru securitate şi asigurarea ei a trecut prin mai multe etape, după ce fiecare etapă anterioară nu a reuşit să asigure securitatea necesară. Cu toate aces¬tea, marile progrese au fost făcute de românii înşişi, independent şi deseori în contradicţie cu dorinţele entităţilor mai puternice şi interesate. Astfel, alegerea dublă a Moldovei şi Munteniei a aceluiaşi prinţ, Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a realizat prima unificare împotriva dorinţelor marilor puteri europene la vremea respectivă; participarea româ¬nească la războiul ruso-turc din 1877 – Războiul pentru Independenţă – a dus la reuşita obţinerii independenţei în ciuda preferinţelor ruşilor (şi turcilor); iar sacrificiul şi performanţa naţiunii şi a conducerii militare şi politice au realizat o unificare în 1918 pe care puţini şi-o puteau imagina.

Şi ceea ce a urmat a fost la fel de important. Românii au impus succesiv în comunitatea internaţională, în perioada interbelică, regula că nu vor mai putea exista dispoziţii privind populaţia şi teritoriul românesc fără acordul României – „nici o discuţie despre noi, fără noi”. Românii au făcut să se ştie că ar putea şi vor asigura eşecul oricărei încercări de a li se ignora dorinţele lor atunci când acestea privesc probleme care îi afectează direct. În acest sens, românii s-au dovedit din ce în ce mai mult parteneri constructivi în cooperarea internaţională şi brilianţi în capacitatea lor de a împiedica evoluţia şi punerea în aplicare a unor planuri asupra cărora nu au fost consultaţi.

S-au împlinit 100 de ani de la realizarea unei Uniri în condiţii extrem de complicate şi cu foarte multe obstacole substanţiale. A fost o unificare pe care foarte puţini au crezut-o posibilă, cu excepţia naţiunii existente în ţinuturile româneşti, a românilor. Şi aceasta demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional general în ciuda diferenţelor lor şi a altor interese personale, eventual concurente. Aceste lecţii sunt la fel de valoroase astăzi, şi nu numai în România şi pentru români.

Dr. Larry Watts

Notă : adaptare după dialogul Dr. Larry W. Watts – V. Roncea[2].

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5198-retrocedarea-tezaurului-romanesc-testul-de-turnesol-al-sinceritii-ruseti-fata-de-romania.html

–––––––––––––
[1] Marx & Engels, articolul „Lupta maghiarilor”, 1849, menţionat în „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece”, Bucureşti, Editura RAO, 2018.
[2] http://www.bursa.ro/100-editie-speciala-retrocedarea-tezaurului-romanesc-de-catre-moscova-este-testul-de-turnesol-al-sinceritatii-rusesti-fata-de-romania-22768531

ORHEIUL VĂZUT DE ZAMFIR C. ARBURE ÎN SECOLUL XIX

Cât privește perioada secolului XIX, mai avem două surse interesante, pe care credem că e oportun să le utilizăm, deși mai mult este vorba de orașul Orhei și numai tangențial de Piatra și Jeloboc, dar ținând cont, că în majoritatea monografiilor de epocă, mai mult se menționează  orașe și localități  cu un număr mare de populație, plus la toate orașul Orhei, situat numai la 6 kilometri, pentru pietreni și satele din jur, a fost și este  un loc important pentru realizarea producției agricole, a tot ce produce un țăran, un meșteșugar  în condiții casnice; un loc, unde se putea găsi un loc de muncă, etc.

Iată ce a scris despre Orhei, cunoscutul cercetător și scriitor Zamfir C. Arbure în importanta lucrarea ”Basarabia în secolul XIX”(Ed. ”Novitas”, Chișinău, 2001):

Orhei, capitala județului Orhei este așezată pe malul stâng al râului Răut; pozițiunea sa geografică cade sub 47◦22′ latitudine nordică și 46◦29 ′ longitudine  de la răsărit.

Actualul Orhei e un orășel trist, posomorât, murdar și plin de evrei săraci. Seliștea orașului aparținea acum doi, trei ani doamnei Aristița Pangelos, care a murit nebună în Chișinău.

Orașul este zidit în apropiere de antica cetate dacă Petrovada (Petrodava) ale cărei ruine orheienii le numesc până acum ”Vechiul Orhei”. Rămășițele antice ale cetății au fost explorate de arheologii ruși și se compun din niște ruine ce se află printre stânci, precum și din subterane, în care s-au găsit monede antice.

Pe la finele secolului XIII și începutul secolului XIV, Orheiul a fost reședința serdarilor Basarabi. Pe atunci Orheiul era bine cunoscut cazacilor zaporojeni sub nume de Irgheev, iar rușii îl cunoșteau sub numele Orîga. Istoria orașului e de altfel bine cunoscută, după cronicarii noștri, care mereu pomenesc în cronicile lor despre Orhei și orheieni.

La începutul secolului nostru Orheiul era un orășel neînsemnat, înconjurat de păduri seculare, vii și livezi. La 1836 guvernul rus l-a înălțat la rangul de capitală a județului și imediat după această favoare, orășelul a fost inundat de puhoiul evreilor, ce a curs spre el din Podolia. Evreii au transformat frumosul oraș român într-un târgușor murdar și insalubru. Un șir lung de incendii, de care a suferit apoi orașul, nu i-au folosit întru nimic; din mormanele de cenușă el pururea se ridica mai sărac și mai murdar. Străzile sale sunt înguste, nepavate, noroioase.

Orheiul posedă de altfel tot ce trebuie pentru a deveni în viitor un oraș avut și plin de activitate. Capitală a unui județ, el se află în fruntea celui mai avut și bine înzestrat județ din Basarabia; pământul fertil, păduri întinse, deși neîngrijite și rău gospodărite, apă abundentă, o arteră mare de comunicațiune între Chișinău și Noua Suliță. Dar cu toate acestea, mulțumită unei administrațiuni străine și unui regim politic care ucide inițiativa privată, Orheiul depere, părăsit.

Suprafața orașului Orhei e de 1.282 desetine, 650 stânjeni, din care sub seliște sunt abia 400 desetine, iar restul sub islaz și maidane.

Pe domeniul orașului se află și dealul Ivanos, din care se extrage var minunat. Peste o mie de stânjeni cubi de acest var, se exportează din Orhei, fiind întrebuințat pentru construcțiuni în Basarabia. Dealul Ivanos se dă de primărie în arenda unor evrei, care plătesc comunei 15.000 ruble anual.

Poporațiunea orașului, după recesământul din anul 1892, este de 7.340 locuitori de ambele sexe, din care 3.500 bărbați și 3840 femei.

După confesiuni, această populațiune se împart în:

CONFESIUNEA	BĂRBAȚI	FEMEI
Ortodocși	960	667
Ruși sectanți	71	75
Catolici	19	11
Armeni	51	71
Evrei	3.208	2.997

 

După pături sociale, poporațiunea se compune din:

CLASE	BĂRBAȚI	FEMEI
Nobili ereditari	19	11
Nobili individuali	17	5
Clerul ortodox	14	14
Clerul armean	1	2
Clerul evreu	16	9
Comercianți	450	286

 

Restul poporațiunii sunt meșceane (târgoveți). În general vorbind, despre rușii sectari (staroobreadțî- Ax.I) în Orhei sunt la moment 500 oameni.

După datele statisticii oficiale, reiese că în Orhei se nasc pe an în termen mediu 209 copii, adică vine câte un născut pentru  20 locuitori pe an.

De altă parte, mortalitatea anuală fiind în termen mediu de 136 inși, ceia ce dă câte un mort pentru 32 locuitori, prin urmare sporul în creșterea normală este de 76 pentru totalul poporațiunii orașului pe an.

Numărul caselor este de 762. Toate casele sunt construite din piatră calcară, care se extrage din niște cariere din apropierea orașului (preponderent Jeloboc și Piatra- Ax.I.). Orașul posedă două biserici ortodoxe, o biserică armenească, o sinagogă și mai multe case de rugăciune evreiești. Biserica catedrală a orașului cu hramul  Sf. Dimitrie a fost zidită de către Vasile Lupu, domnul Moldovei, pe la 1636-1652. Deasupra ușii de intrare  s-a păstrat până acum următoarea inscripție în limba slavă:

”Cu voia Tatălui, ajutorului Fiului și săvârșirea Sf. Duh, a început și a zidit această biserică. În numele sfântului slăvit și mare martir Dimitrie făcător de minuni, Io Vasile Voievod cu mila lui DumnezeuDomn al Moldovei și Domnița Sa Teodosia și fiul lor Ioan Voievod”.

Anul de pe inscripție e șters cu desăvârșire și ilezibil. Biserica aceasta nu posedă ceva deosebit în arhitectura sa, iar înăuntru are multe icoane frumoase și între cele sfinte, o cruce de lemn foarte vechi. Această cruce e obiectul unei mari venerațiuni a enoriașilor. Se zice de către bătrâni, care ar fi auzit la rândul lor de la părinți, cum că pe timpul tătarilor, când locuitorii s-au închis în biserică, Sf. Cruce a fost străpunsă de mai multe sulițe tătărești, și a căzut jos; ridicată, ea a fost ascunsă în podul bisericii, până pe la 1848, când în fine a fost din nou scoasă din pulbere și pusă într-un scrin cu geamuri.

Orașul Orhei numără peste 149 prăvălii. Activitatea sa comercială e neînsemnată. Afară de var, nu există altă producțiune locală: tăbăcăria, confecționarea lumînărilor de seu, cu care altă dată se îndeletniceau locuitorii, astăzi au dispărut. Orheiul are o singură școală publică primară.

Marca orașului, precum și a județului întărită la 1826 este următoarea: pe câmp albastru un arbore.

SURSA: lucrarea ”Basarabia în secolul XIX”

La 23 august 1944 regele Mihai şi-a trădat proprii soldaţi şi poporul său

„În tratativele care se duceau pentru încheierea armistițiului, lunile iulie și august au însemnat o perioada de stagnare atât la Stockholm cât și la Cairo. La Stockholm nu s-a mai căutat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s-au înregistrat doar telegramele lui Iuliu Maniu prin care cerea un răspuns din partea occidentalilor. Cuvântarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscută nu numai de ministrul Nanu, ci și de cei doi delegați români de la Cairo. Dacă Nanu a reacționat imediat printr-o scrisoare lămuritoare adresată ministrului afacerilor străine de la București, delegații de la Cairo n-au făcut nimic. Nici cel puțin nu l-au înștiințat pe Maniu sau pe rege despre declarația categoria a primului ministru britanic, declarație care nu mai lasă nici o îndoială că occidentalii ii trimeteau să trateze cu rușii, adică calea tratativelor de la Stockholm. Așa se explică că Maniu a mai dat încă o telegramă la 7 August la Cairo – deci la cinci zile după discursul lui Churchill – prin care cerea un răspuns urgent din partea aliaților.

La 18 August, văzând că nu mai primese nici o indicație de la reprezentanții celor trei puteri aliate, delegații de la Cairo au dat o telegramă regelui și lui Maniu, prin care le propunea să înceteze unilateral rasboiul, pentru că rușii nu vroiau să semneze un armistițiu, ci preferau să între învingători la BucureștI. La 20 August, începând marea ofensivă rusă de pe frontul românesc, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți șefi ai opoziției, împreună cu generalii cari făceau parte din complotul în contra mareșalului, au luat toate măsurile pentru anunțarea ieșirii României din alianța cu Germania pentru 26 August. Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicând că opoziția, în strâns contact cu regele, vrea să încheie tratativele și cerea să se trimită, cât mai curând posibil în România trupele aero-purtate.

Cum la 20 August nu se putea ști dacă ofensivă rușilor va reuși să, rupă frontul germano-român așa fel încât să oblige aparerea la o retragere adâncă, Maniu s’a adresat aliaților din occident să trimită la București trupe, că să-l poată înlătura pe Antonescu. Una din condițiile puse de rege și de blocul opozitionist -ofensivă puternică rusă era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate. Când s-a ales dată de 26 August pentru ieșirea României din alianța cu Germania, s-a avut desigur în vedere tirnpul necesar sosirii acestor trupe.

În seară de 22 August, Maniu și Mihalache au avut o întrevedere cu mareșalul Antonescu îndată după întoarcerea acestuia de pe front. În legătură cu operațiile în curs, s-au discutat posibilitățile încheierii unui armistițiu. Mareșalul a declarat că nu poate încheia un armistițiu. A două zi dimineață – la 23 August – a fost vizitat de Gh. Brătianu care, în numele partidelor național-țărănesc și liberal, a încercat să-l convingă pe Antonescu să facă un armistițiu. Aceste partide s-au declarat prin șefii lor, gata să ofere tot sprijinul lor politic. Cum de asta dată mareșalul s-a arătat înclinat să încheie un armistițiu, Maniu a comunicat această Regelui și s-a hotărât o audiență a lui Antonescu pentru după amiază acelei zile. După Gh. Brătianu, mareșalul l-a văzut pe ministrul german Clodius (căruia i-a explicat necesitatea în care se găsea România de a înceta răsboiul în contra Rusiei. El vroia că guvernul german să fie informat de schimbarea foarte gravă pe care România era obligată să o facă ieșind din alianța cu Germania.

Tot în dimineață de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Această ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kolontay, și dacă Moscova menținea condițiile admise la 29 Mai și 2 Iunie, să, se aleagă locul și dată începerii negocierilor. Mareșalul Antonescu era gata să se retragă, dacă se va consideră acest act că o necesitate pentru a favoriza condiții mai bune și va da mâna liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistițiul. Când curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea târziu. Deci mareșalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistițiu în seară de 22 August, după ce-a văzut pe cei doi șefi ai partidului național-țărănesc și probabil, în raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii. Dar acest armisitiu era în funcție de menținerea condițiilor deja acceptate de Rusia și cari erau:
1. Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României. În cazul că guvernul german refuză să-și retragă trupele, armata română va lupta alături de armatele ruse în contra trupelor germane, pentru a le sili să iasă din România.
2. Valoarea despăgubirilor de rasboiu să fie fixată în raport de greutățile financiare ale României și de situația ei economică.
3. Să se respecte o zone liberă în care guvernul român să funcționeze nestânjenit de trupe străine.

Pe de altă parte, Mareșalul hotărâse de acord cu comandantul forțelor germano-române din România, să opună o nouă rezistență pe linia Carpații Moldovei, poziția fortificată, Focșani-Nămoloasa-Galați, Dunărea până la mare. Așa dar luase măsuri pentru continuarea rasboiului și oprirea inmicului pe teatrul românesc de operațîi, în cazul că Rusia n’ar mai fi fost dispusă, să trateze armistițiul pe baza condițiilor deja cunoscute. Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire și o întârziere de câteva luni pe această nouă linie – pe care rușii o prevedeau n’ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpații înainte de venirea iernii. De aceia Antonescu se putea aștepta ca rușii să accepte să semneze un armistițiu convenabil pentru România. Prin lovitura de la 23 August, această posibilitate – singura care ar fi putut evita instalarea stăpânirii rusești în România a fost distrusă. În timp ce mareșalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României căutând calea unui armistițiu prin care ni s-ar fi respectat independența,

Regele Mihai, informat că a două zi, la 24 August, Mareșalul intenționa să plece din nou pe front, a decis să dea lovitură de stat chiar în ziua de 23 August. În audiență din după amiază acelei zile, mareșalul Antonescu însoțit de M. Antonescu a expus regelui situația operațiilor pe front și a arătat că este necesar să se încheie cât mai curând un armistițiu. I-a reamintit condillile deja acceptate de guvernul rus, l-a informat despre dispozițiile date pentru reluarea discuțiilor de la Stockholm și despre comunicarea făcută guvernului german prin ministrul Clodius. El consideră că dacă trupele germane au libertatea să se retragă în ordine în timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înștiințat că să-și ia măsurile pentru aplicarea acestei condițîi, bine înțeles cunoscând și partea cealaltă prin care România era datoare și intervină cu armele, în cazul că Germania ar fi refuzat să-și retragă trupele.

Regele Mihai n-a luat în considerație explicațiile Mareșalului. După ce s-a consultat cu oamenii lui de încredere aflați într’o camera alturata, i-a adus la cunoștință că guvernul lui este concediat și a dat ordin să fie arestat pe loc și închis în palatul regal, împreună cu Mihai Antonescu. Imediat au mai fost arestați generalul Pantazi – ministrul de răsboiu, și generalul Vasiliu – ministrul de interne.

Această audiență reprezintă momentul crucial al istoriei răsboiului nostru cu Rusia. Aici s-a frânt încordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să-și salveze independența luptând în contra Rusiei și s’a trecut total de cealaltă parte alături de ruși, fără nici un fel de garanție scrisă nici din partea acestora, nici din aceia a aliaților lor occidentali. Din nefericire nici unul din participanții la această audiență n-a scris nimic asupra felului cum s-a desfășurat, așa că există mai multe versiunii […]”[1].

Adresându-se unei autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă caracteriza astfel actul regal de la 23 August 1944:

„Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata Franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii […] De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său.

Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi „învăţăcei de vrăjitor” care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară: şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”[2].

General Platon Chirnoagă

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5004-la-23-august-1944-regele-mihai-si-a-tradat-proprii-soldati-si-poporul-sau.html

Notă : Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat în ambele războaie mondiale.

––––––––––––-
[1] Fragment din lucrarea General Platon Chirnoagă, „Istoria politicã și militară a răsboiului României contra Rusiei sovietice”, Madrid, Editura Carpaţii, Tr. Popescu, 1986 (s-a păstrat formularea originală).
[2] Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87.

APARIȚII EDITORIALE: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR. DOCUMENTE

La editura Tipocart Print din Chișinău, zilele acestea a apărut un nou volum de documente de arhivă intitulat ”Victimile ocupanților sovietici și călăii lor”. Volumul este editat de istoricul-arhivist și publicist Alexandru MORARU în colaborare cu colonelul (r) servicii speciale, istoric și publicist Alexandru GANENCO. Cartea are un format A4, 396 de pagini și conține mai bine de 320 de documente de arhivă. Apare cu suportul Fundației Draghiștea și cu regret are un tiraj foarte limitat de  o sută exemplare. Spre deosebire de lucrările anterioare semnate de Alexandru MORARU, de data aceasta, găsim documente de arhivă, cu nume concrete nu numai ale celor deportați, împușcați sau maltratați, dar și nume  călăilor, ofițerilor NKVD, factorilor de decizie din organele de partid (comunist) și de stat.

De fapt, prezentul volum poate fi considerat drept o continuare a volumelor semnate de Alexandru MORARU ”Basarabia antisovietică” apărut la Iași în 2009 la Casa Editorială Demiurg și ”Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” apărut la Chișinău în 2010 la Editura Iulian.La fel ca prezentul, volumele anterioare sunt culegeri de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a RM  și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM (fosta arhivă a cc a pcm).

Cum am mai menționat, de data aceasta, cartea are doi editori: Alexandru MORARU și Alexandru GANENCO, ambii istorici de profesie și vocație, ultimul fiind și membru fondator al Fundației ”Draghiștea”, de la care am avut toată susținerea, și pe această cale-i mulțumim pentru efort.

Sub coperta acestei cărţi veţi găsi documente de arhivă, ce apar la lumina zilei în premieră absolută, care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de ocupanţii sovietici.

De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.

Pe urme încă calde a operaţiilor militare au poposit ocupanţii. Printre cei care prezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită a NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de ghestapou, numai că sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” şi altele, susținând terorismul internaţional şi exportul de revoluţie. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, oraşul Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină, (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric.

Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice” cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de URSS în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !”. În Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 ”, care în limbaj arhivistic are cifrul: F. 50, adică fondul nr. 50. În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Consider oportun de a prezenta această listă de dosare personale, respectând ordinea şi numele conform originalului:

Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist

23 Abramovici Şail Moiseevici

24 Arm Augusta Şulimovna

25 Avramescu Idas Iontelevna

26 Averbuh Şeindel Leibovna

27 Baadji Nicolai Antonovici

28 Bernard  Raiss

29 Brodscaia Dvoira Zaharovna

30 Britva Liuba Aronovna

31 Bruhis Srul Pinhusovici

32 Budeştscaia Ester Isacovna

33 Bujor Iosif Aronovici

34 Boguslavschii Iacov Tovievici

35 Boguslavschaia Pesea Iacovlevna

36 Vigdorcic Lazari Ioilovici

37 Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici

38 Vainştok Lia Isacovna

39 Vişcanţan Polia Efimovna

40 Grinman Isaac Iosifovici

41 Gudis Lev Şmilovici

42 Galigfarb Abram Isacovici

43 Grimberg Fira Izrailevna

44 Gerştein Haim Srulevici

45 Diner Etea Iacovlevna

46 Escanazi Ilia Iosifovici

47 Erlih Marc Semienovici

48 Zighelibaum Abram Marcovici

49 Zeigher SimonVolfovici

50 Kriper Moisei Grigorievici

51 Crivoruc Haia Gherşevna

52 Constantinovschii Ilia Davâdovici

53 Crivoruc Ion Moiseevici

54 Kaţ Adolf Iosifovici

55 Chellerman Dmitrii Mihailovici

56 Coifman Iacov Buruhovici

57 Codresca Ivan Dmitrievici

58 Lempert Fişeli Şlemovici

59 Lobel Solomon Moiseevici

60 Lupan Andrei Pavlovici

61 Ler Betea Iosifovna

62 Mozeş Evghenii Ignatievici

63 Morghenştein Izraili Marcovici

64 Meguş Tuba Abramovna

65 Oighenştein Mihail Nicolaevici

66 Oighenştein Lev Nicolaevici

67 Ormos T..J.

68 Pastar Zisea Leibovici

69 Petrov Petr Ivanovici

70 Ralli Valter Marcovici

71 Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)

72 Reievici Iacov Moiseevici

73 Rosman Lupa Beruhovici

74 Rosman Erna Abramovna

75 Rabinovici Faiga Ianchelevna

76 Romanenco Nicolai Nicolaevici

77 Raievici Iacov Moiseevici

78 Sinitifcher Fridl Molseevici

79 Scvorţov Mihail Iacovlievici . ( numele adevărat- Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici

81 Toma Soripin- Toma Solomonovici

82 Fihman (Mucinic) Riva

83 Farştein David Rafailovici

84 Faerştein Raisa Gherşcovna

85 Ţucherman Mare Borisovici

86 Cernei Semion Fedorovici

87 Cioclo Mordco Ghidalevici

88 Şveiţ Dvoira Ghedalievna

89 Şehter Roza Borisovna

Nu voi comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului !  Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau sa lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unei vorbe, a unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi se poate să fie citite de cetăţeni şi care să fie interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să privească etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului” cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală atât civilă, cît şi militară.

Chiar dacă  o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar  şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi,  cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.

După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de ne cunoaşterea limbii ruse, că nu va şti ce să-i răspundă “nacialnicului”, frica că mâne-poimâne va fi arestat şi dus în Siberia, frica că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau sat pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de la gura copiilor săi.

Zilnic, sau cel puţin săptămânal din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica-acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937 în Rusia.

Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul” lui Lenin. (Arhiva Naţională a RM, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16 ) Mai corect spus – bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).

În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia” etc.

În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare ( ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, NKVD apoi KGB-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.

În volum  au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a RM şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat.

Din lipsa cunoştinţelor acestora a onomasticii şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost admise unele regretabile erori. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a RM. Documentele incluse sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.

Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori a devenit URSS? Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria” care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut”, fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor… şi cât mai departe!

Veau sa vă comunic că în Arhiva Naţională a RM au mai rămas încă cateva mii de dosare nevalorificate la tema propusă. Sunt sigur, că unii din cercetători şi cititorii acestei culegeri în documentele incluse vor depista nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare, dacă nu vom menţiona câţiva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat. Acestea sunt lucrările istoricilor Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat şi alţii.

În documentele propuse sunt schimonosite majoritatea numelor, Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici marele război pentru apărarea patriei.Da. da, acea „patrie” care a poposit în Basarabia pe tancurile bolşevice.

Maşina de propagandă şi agitaţie,uriaşa maşină sângeroasă a nkvd-ului, kgb-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phenix. Locul bunicilor şi părinţilor noştri împuşcaţi, băgaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi în propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în pezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.

Alexandru MORARU

Memoriul depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (2)

Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. Am arătat mai sus cari erau raporturile cu Rusia în 1940 și 1941. Adaog că pe când Rusia a ținut în lungul noui linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 vânători munte nemobilizate (valoare 1 1/2 divizie). Am fost pus la curent de hotărârea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului la 10 Iunie 1941. Dovadă că nu am avut intenția să particip la operațiuni decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 până în aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune.

Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria și 3 Divizii de Vânători de Munte fiindcă mi s-a cerut scris de Hitler, după dispoziția ce luasem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situațiile militare succesive au impus modificarea hotărârii inițiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată decât când forțele ruse de la Odessa, rămase în coasta armatei germane, care ajunsese la Bug și în poarta Basarabiei mi-au impus-o. După Odessa am adus întreaga armată care participase la aceste operațiuni în Țară și le-am demobilizat.

Nu am remobilizat decât în Iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler. După dezastrul suferit de noi pe Don le-am demobilizat în Decembrie 1942 pentru a-i remobiliza în Martie 1944 când Rușii pătrunsese[ră] în Basarabia și Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam ca să menajez forțele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acțiuni până în Crimeea, Caucaz și Stalingrad ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului care cer imperios când începi o acțiune s-o duci până la sfârșit urmărind forțele inamicului până la distrugerea lui totală. Aceste legi au dus pe Scipione dela Roma până la Cartagina, pe Napoleon I până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris, pe Americani până la Tokio și Berlin.

Ocuparea și administrarea Transnistriei.

Nu a fost premeditată. Dovada o face Legea de bază a instituirii guvernământului a fost făcută pe front, în tren, în Tighina unde era cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima dată pe dl. Alexianu I. Personalul necesar pentru administrație a fost căutat cu începere de la această dată. Dece am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut să ocup și să administrez teritoriul rus până la Nipru și nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând în interes economic. În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întrețină singur. Nu puteam ca țară mică și săracă să derog de la acest principiu. De altfel lungimea căilor de comunicație și criza care era încă în Țară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiții.

Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj și o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane. Se știu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către țelurile asiatice germane. Una pe dâra de populații germane care din Bosnia până în Banat duce la Salonic și Constantinopol, alta pe dâra populației germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi strangulat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa. Nu am făcut nici un gest public sau oficial în această privință. Din contra am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la arbitrajul de la Viena și se răspundea, luați la Est cât vreți, la care eu am răspuns „România nu se maghiarizează la Vest și nu se slavizează la Est”. Iar la o notă diplomatică scrisă prin care dl. Ribentrop ne întreba în 1942 care sunt pretențiile noastre la Est, Dl. Mihai Antonescu ca răspuns după instrucțiunile mele „Atâta timp cât nu cunoaștem statutul politic european de mâine nu putem răspunde”. Nici o declarație publică nu cuprinde intențiile noastre în privința anexării Transnistriei. Citațiile făcute de acuzare constituie simple discuții teoretice care totdeauna au loc pentru găsirea unei soluții definitive după cum au loc în cadrul oricărei acțiuni omenești individuale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale.

Sunt acuzat de jafurile și ororile din Transnistria. Jafuri propriu zis organizate n-au fost. Transnistria a fost model de administrație. Au constatat-o miniștrii străini, ziariștii noștri și străini, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii Internaționale. În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartele. Mareșalul Petain a spus D-lui Cantacuzino în fața ministrului nostru la Vichy: „Cea mai mare glorie a Dvoastră e aceea că totdeauna va fi modul civilizat în care administrați Transnistria”. Documentul se găsește în arhiva Statului. Lucrurile ridicate din Tr. în 1943-1944 s-a făcut în scopul de a se pune la adăpost de răspunderi. Era și rezultatul muncii și investițiilor noastre. Balanța noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsam bogățiile rezultate, erau să fie ridicate de nemți sau distruse din cauza luptelor și tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă deasemenea. Însă a fost ordin scris: „să fie înregistrate și păstrate în bune condiții pentru a putea fi restituite Rușilor la Pace”. Acesta este adevărul.

Ororile.

Nu-mi însușesc crimele. Nici aceia îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Era în cadrul drepturilor internaționale să autorizăm represaliile când adversaul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației; partizani; mașini infernale, etc. Era cazul în plin. Am ordonat represaliile și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam cine căzuse victimă mașinii infernale. Știam că comandamentul unei divizii are 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, Comandantul Armatei și Șeful lui de Stat Major care erau prezenți trebuiau să intervină și să avertizeze. Nu au făcut nici una nici alta. Ceva mai mult, nu au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ținut ascuns. Onor Tribunal a constatat în ședințe, că nu a fost nici un caz în care mi s-a cerut clemență, ertare sau renunțare la o dispoziție cu caracter penal fără să dau curs imediat și fără ezitare cererii. Eu am crezut atunci că căzuse victime: 5-6 ofițeri și 10-15 soldați. Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și 4 soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care când s-a apăsat pe clanță de ofițer a exploadat. Primisem în acea zi un raport, prin care guvernatorul Basarabiei raporta să se deporteze în 1940, 50.000 de țărani din cei mai vrednici și bogați și nimeni nu știa de ei. Îmi trimitea în acelaș timp fotografiile cadavrelor găsite în pivnițele localurilor în care funcționa poliția rusă. Mai menționez că dacă am pus atâta timp și am sacrificat atâția oameni ca să iau Odessa – operațiune cu caracter strategic, imperios impusă de siguranța militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii și lucrătoarele din Odessa în număr de 300.000 au luptat din ordinul comandantului suprem rus în rândurile soldaților. Dintre acești lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Acești partizani au omorât în 2 ani câteva mii de soldați români în Odessa. (Declarație făcută de însuși șeful partizanilor din Odessa într-o broșură care apare la Moscova).

Care este realitatea în privința masacrelor de la Odessa?

În broșura rusă care a apărut la Stokholm în Iulie 1944 s-a afirmat că au fost omorâți 27.000. La Moscova mi s-a impus să semnez în Iunie 1945 un protocol în care se afirma că au fost omorâți 225.000 de ruși. Tot la Moscova mi s-a impus în Ianuarie 1946 să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacrați 100.000. Dl. acuzator public a afirmat în ședință că au fost omorâți 20.000, adăugând că au fost încolonați până la 4 barăci de 25 m pe 16 aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se află la 4-5 km de Odessa. 20.000 de soldați încolonați militărește se întind pe șosea pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune erau 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 sau chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceeace este o imposibilitate, nu depășea cifra de 3..000 de oameni. Iată Dle Președinte ce am de subliniat pt. Dstră și pentru onoratul Tribunal în această privință. Ca să facă dovada criminalității mele Dsa a citit dintr-o stenogramă o conversație pe care am avut-o cu Dl Alexianu 2-3 luni mai târziu pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversația a avut loc în Noembrie 1941 când Sevastopolul nu căzuse și întreaga flotă de războiu și transport rusă erau acolo.

Informațiile date de germani și de serviciile lor de spionaj ne avertizau că Rușii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu aveam acolo decât 20.000 de soldați răspândiți pe o mare lungime de-a lungul coastei. În oraș se găseau peste 100.000 de evrei comuniști. Nu puteam risca o debarcare cu comuniștii în spate și în față. S-ar fi întâmplat un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime și în oraș și printre soldații noștri. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversației cu Alexianu, din care dl. acuzator public nu a citit pasajul în care, recunosc, era un lucru neserios și sinistru: „să-i arunci în mare, să faci ce știi numai să mă scapi de ei mai repede de acolo”.

Dar dl. acuzator public a omis să citească totul. În aceeași conversație spuneam: „Dle Alexianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe Dta. Du-i într-un loc sigur”. Iată dle Președinte adevărul.

Dvoastră știți că Tribunalul revoluționar din Paris în timpul teroarei a condamnat pe un om de știință pentru o frază în care schimbându-se locul virgulei se schimbase și înțelesul frazei. Când s-a observat eroarea, desigur era prea târziu. S-a pus la dosarul acuzării, apoi declarațiile făcute la Consiliul de Miniștri sau în alte ocazii, din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele, la începutul frazei, la altele mijlocul, la altele sfârșitul și la unele și începutul și mijlocul și sfârșitul. Este ușor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la memoriul garoflid, exemplul de mai sus și documentul prin care încercându-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemților se citează că am afirmat: „… dau până la maximum nemților”, ori începutul frazei este: „După ce se satisface total nevoile noastre economice și ce rămâne dau până la maximum nemților”. Este cu totul altceva. La fel s-a procedat și cu declarația făcută la Cabinetul de instrucție de Colonelul Davidescu. S-a citit în ședință mijlocul și sfârșitul dispoziției care se referă la o conversație avută cu Dl. Ribentrop, dar nu s-a reprodus în documentul înborderat în dosarul acuzării și nu s-a citit și începutul depoziției.

Profit de ocazie să pun și în această privință lucrurile la punct. Dnii Hitler și Ribbentrop mi-au făcut, la o întrebare, imputarea că la București mai ales și în Țara românească în general unele persoane se manifestă ca antigermani și detestă poporul german pe când soldatul german luptă și moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: „Nu puteți pretinde ca poporul român să vă iubească când el știe că și-a pierdut granițele datorită consimțământului și sprijinului Dvoastră. Poporul român este loial, luptă camaraderește alături de dvoastră fiindcă are interes să o facă”. Trebue să țineți seama că la 7 Sept. 1940 „fără să întreb poporul – caz unic – am făcut etc. etc. Este ceeace s-a și citit de Dl. acuzator public. Vă reamintiți Dle Preșerdinte că cu acest crâmpei de frază Dl acuzator a încercat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal și dictatorial.

Revenind la ororile comise în Transnistria vă declar și cu această ocazie că în marea lor majoritate nu mi-au fost comunicate și că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de la Ovidiopol – l-am sancționat foarte greu prin justiție. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruși… Este ușor de închipuit că aș fi procedat la fel pentru orice caz similar dacă mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărele din lungul Bugului sunt opera sinistră, exclusiv, germană. Administrația românească nu a intrat în funcțiune în județele din lungul Bugului decât târziu în primăvara anului 1942 când asasinatele erau înfăptuite. Prezența unui prefect (pe care nu-l cunosc) în județ, pe când comiteau aceste asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcțiune când s-au comis crimele.Îl apăr fiindcă m-am găsit și eu într-o sitiuație similară în sept. 1941.

Fiind instalat în spatele frontului în Tighina m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății care era ocupată de germani am auzit țipete și împușcături. Trimițând pe col. Elefterscu să vadă ce se petrece mi-a raportat că se împușcă evrei. Am chemat pe generalul Raufe, atașat pe lângă comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german și i-am spus: „Dacă nu încetează imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetățeni români dau telegramă Fuhrerului și mă retrag din război”. Masacrele au încetat după cum încetase și la Iași în urma demersului personal ce am făcut când s-au omorât evreii de acord cu legionarii.

În ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria din Basarabia și Bucovina și din Țară (1944) afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu în privința morților cât și în privința tratamentului. Afară de cei puși în lagărul de la Vapniarca toți ceilalți au fost liberi în orașele și orășelele în care au fost instalați. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Mohilev. Râbnița și alte diverse localități al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnați etc. Erau f. grași, bine îmbrăcați și voioși. Locuiau în case similare cu acelea ce pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească și foarte bogată. Mulți nu s-ar mai fi întors. Aceeași constatare au făcut-o ziariștii, nunțiul papal, șeful Crucii Roșii internaționale și trimise la Geneva. Declarațiile care ne-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva statului. Se găsește la Ministerul de Externe și copia unui raport făcut în această privință, de șeful Crucii Roșii internaționale și trimis la Geneva.

Trec la morți.

Aici se fac cele mai mari exagerații. Dl. Filderman a afirmat în fața Tribunalului că s-au întors în țară numai 150.000 și au murit 150.000. Dl. Benvenisti a afirmat că au fost omorâți în Transnistria 270.000. Or statistica din 1930 a stabilit că în Basarabia și Bucovina erau – dau cifre din memorie – 200.000-300.000 evrei. Între 1930-1940 mulți evrei au părăsit în special Basarabia și s-au răspândit în Țară în regiunile mai propice comerțului și îmbogățirii; în 1940 mulți s-au refugiat în Țară fugind de ruși; în timpul ocupații ruse mulți evrei au fost deportați odată cu Românii deportați; când am revenit noi f. mulți evrei din cei care ocupase/ră/ funcțiuni administrative sub ocupații au urmat trupele sovietice în retragere. În sfârșit la intrarea trupelor noastre în Basarabia mulți evrei profitând de confuziunea care urmează imediat luptelor până la instalarea nouilor autorități s-au strecurat printre trupe în Țară. Nu au fost deportați, după calculele mele, decât maximum 150-170.000. 15.000 au rămas la Cernăuți. Mulți din cei dați pe lista morților sunt în viață. Dau un singur exemplu. S-a prins la București un aparat de emisiune, servit de un căpitan rus și de un evreu din Cernăuți care era pe lista celor morți din Transnistria. Căpitanul s-a împușcat după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat.

Dar cum poate Dl Filderman să afirme că s-au întors 150.000, fiindcă numai rușii cari au ocupat provinciile pierdute ar putea ști. Și cum poate afirma Dl. Benvenisti cu certitudine că au murit 270.000? Ce pot să afirm cu certitudine este că dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai era niciunul astăzi în viață. Iată dle Președinte aspectul problemei. Desigur, în vâltoarele luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria și ținând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acțiunea foarte violentă a partizanilor au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată și foarte păduroasă, cine s-a refugiat în păduri a scăpat. Pentru a termina cu analiza completă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat „măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populația din Transnistria”. Ce a fost cu această problemă? Din 1941 la cererea lor am aprobat să se elibereze din lagăr 75.000 soldați ruși și 5.000 ofițeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceștia au fost înarmați prin baloturi lăsate de avioane și s-au transformat cu începere din 1943 în partizani. În fața acestei situații am dat ordin să fie ridicați și retrimiși în lagăre. Iată adevărul și în această privință.

Pentru a termina cu Transnistria este necesar să arăt că din cauza germanilor am luat în stăpânire diferite regiuni ale provinciei. Operațiunea a durat din Sept. 1941 până în April. 1942. Nemții nu îngăduiau autorităților noastre decât după ce ridicau toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile și instalațiile au fost distruse chiar din ordinul comandamentului suprem rus de trupele ruse în timpul retragerii. Există un album fotografic în care se arată cum a fost fiecare instituție economică și în ce stare a fost predată nemților. Dl acuzator public voind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemților” a citat în întregime scrisoarea trimisă d-lui Hitler când mi-a cerut să administrez și să ocup ținutul și prin care afirmam „că accept dar nu pun nicio condiție”. Îmi permiteți, dle Președinte, să afirm că interpretarea este total greșită. Era un schimb de documente între doi șefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că „nu pun nicio condiție”, am vrut tocmai să marchez că Româia nu are nicio pretenție politică asupra Transnistriei fiindcă alte condiții economice sau militare nu se tratează decât prin organe technice, care închee și semnează convențiuni.

În concluzie generală, Transnistria, Dle Președinte, nu a fost „jefuită”. S-au făcut acolo școli, biserici, șosele, aerogări cum nu avem în țară. S-au reparat toate spitalele care erau un model de ordine și de curățenie; s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul neîmpietruit Odessa-Tiraspol. S-au reparat colhozurile, s-au făcut plantații de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcțiune a fabricilor s-au adus mașini și motoare din Elveția și Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii și săraci. Totul a fost vizitat de mine. Peste 89% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piața dela Odessa era mai abundentă ca aceea din București. Libertățile au fost complete. Cu ocazia primei mele vizite făcute în Aprilie 1942 am declarat în fața guvernatorilor, a generalilor germani și a căpeteniilor ruse rămase în Odessa „Nu am venit aici în cuceritori. Vom sta cât operațiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia Dvoastră. Crede cine vrea, în cine vrea și în ce vrea. Ne vom strădui să aveți tot ce vă trebuie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutați. Vă cerem ordine și muncă în folosul Dvoastră”. Declarația a devenit publică prin publicare și în jurnalele și transmiterea prin radio.
– Va urma –

Mareşal Ion Antonescu

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4980-memoriul-depus-la-tribunalul-poporului-la-15-mai-1946-2.html